Opinii

Se vorbeste in ultimii ani in unele think-tank-uri occidentale despre o nevoie de convergenta partiala si chiar de fuziune partiala intre sectorul public si cel privat.

Pe ansamblu, ar fi cateva motive principale.

Pe de o parte, reintrarea lumii intr-un ciclu de tensiuni geopolitice de termen lung (o eventuala intelegere privind Ucraina nu va schimba suficient acest aspect) impinge spre lanturi de aprovizionare cat mai sigure si, doar subsidiar, cat mai ieftine, pentru produsele si serviciile esentiale pentru populatie.

Tensiunile geopolitice preseaza si spre orientarea unor sectoare ale economiei catre tipuri de productie care sa permita o autonomie militara nationala sau macar pe blocuri regionale chiar daca, nici aici, mecanismele de piata, singure, nu ar stimula aceasta.

De asemenea, sfera holistica de actiune a razboaielor hibride diminueaza limitele traditionale dintre sectorul public si cel privat din perspectiva securitatii unui stat si necesita strategii de contracarare tot holistice.

In fine, pentru ca cele de mai sus vor genera costuri suplimentare insemnate timp de decenii, iar Occidentul deja era foarte presat economic, cautarea celor mai bune practici din ambele sectoare, dar si a unui nou echilibru in societate, devine o necesitate pentru orice guvernare responsabila.

Dar astfel de convergente/reasezari nu sunt simplu de facut.

Echilibrul actual intre beneficii, beneficiari si contributori nu este sustenabil, insa fiecare tinde sa creada ca reformele ar trebui sa-i priveasca mult mai mult pe ceilalti.

De altfel, vedem tensiuni politice, sociale, economice, dar si ideologice mai peste tot in lume, nu doar in Occident (in plus de implicatiile inteligentei artificiale deja in extindere).

SUA fiind, ca de obicei, mult mai pragmatica, a demarat deja numeroase schimbari care avanseaza rapid, chit ca cu daune colaterale si erori care se aduna. Obiectivele si strategia geopolitica provin mai mult din sectorul public, modul de atingere a lor si bunele practici fiind, insa, cautate mai mult in sectorul privat.

UE, pe ansamblu, se misca semnificativ mai lent pentru moment, avand un diferential mare de parcurs intre obisnuintele de beneficii si costul unei suveranitati reale, inca fiind prea ideologizata artificial la nivelul unora din elitele actuale si avand un sector public semnificativ mai influent la nivel decizional la Bruxelles decat cel privat (la americani fiind invers). In plus, strategia americana ii si genereaza deja cheltuieli suplimentare notabile, iar viteza de decizie este afectata si de dificultatea de armonizare a unui numar mare de membri.

O serie de instrumente adoptate relativ recent, precum SAFE, reflecta, insa, constientizarea faptului ca noul mod de a face geopolitica la nivel global este unul de termen lung si ca acesta ii expune structural pe cei ce ar ramane nepregatiti.

Dar ce vreau sa spun, in principal, in acest articol priveste Romania.

Ca in toate statele fost comuniste, ideea de convergenta partiala intre sectorul privat si cel public, ba chiar de fuziune partiala, suna de principiu atractiv pentru unele segmente de decidenti si de populatie.

Desi ideea respectiva implica o intalnire pe la mijloc, ea tinde sa fie vazuta la noi ca insemnand ca sectorul public va dirija pur si simplu mult mai mult sectorul privat si va si prelua, eventual, din el.

Or, o astfel de interpretare nu ar avea cum sa fie decat paguboasa pentru Romania, numeroase abordari din sectorul public, asa cum e el acum, nefiind pur si simplu sustenabile nici pentru zonele actuale. Volumul de dezechilibre si excese, confirmat si de dezvaluirile din ultimul an, este inca mult prea mare.

Este, astfel, important sa fie evitate 3 riscuri in modul de configurare a strategiilor finale pe care se va merge in privinta respectiva.

Este vorba despre riscul de confuzie, riscul de obsesie si riscul de subestimare a unor realitati la nivelul statului insusi.

Confuzia tinde sa se manifeste deja la nivelul unor segmente decizionale (si populationale) pe 3 paliere principale .

In primul rand, se face frecvent o confuzie intre eficienta de rezultat a statului si eficienta de cost .

Pentru ca statul are monopolul emiterii legislatiei, al emiterii mai tuturor autorizatiilor, precum si al folosirii fortei si are si resurse mari pe care le poate concentra, el reuseste frecvent sa atinga in prima faza rezultatul dorit daca e vorba de ceva fizic/tangibil (o autostrada, o cladire noua mare, o fabrica anume, mai multe produse de un anumit tip printr-o schema de ajutor pentru producatorii relevanti etc).

Dar costul este, de regula, semnificativ peste optim din motivul principal explicat de mult timp de Thomas Sowell (si altii) - si anume ca, in medie, oamenii nu au grija de banii altora cum au grija de propriii lor bani.

Statul fiind format din oameni si cei cu putere de decizie pe diverse bugete cheltuind bani care nu le apartin, modul de cheltuire tinde structural, in medie, spre mai mult risipa si mai putina grija.

Aceasta nu inseamna ca ar fi alternative mai bune pentru gestionarea unor domenii specifice (de exemplu, politica externa, politia, justitia, armata, controlul unor domenii etc), dar e important de inteles ca modelul insusi nu este unul adaptat cheltuirii eficiente a banilor prin chiar natura sa.

In al doilea rand, confuzia de mai sus tine si de faptul ca se compara mase diferite . Dincolo de puterile de monopol ale statului pe zona legislativa si de folosire a fortei amintite si mai sus, a compara rezultatul actiunii statului cu cel al unei companii private sau chiar al unei intregi industrii e - de multe ori - ca si cum ai compara punctual o echipa de fotbal de zeci de jucatori cu una formata din 2-3 jucatori.

Chiar daca cei 2-3 jucatori ar fi de Cupa Campionilor, o echipa de zeci de jucatori va parea, de regula, mai bine de implicat intr-un meci anume. E mai greu sa se observe ca se compara mere cu pere sau ca, dupa ce s-a atins rezultatul initial, echipa de zeci de jucatori de multe ori a plecat sa se concentreze pe altceva si zona de actiune anterioara se duce deja "la vale" sau necesita blocarea de resurse mari in cvasiperpetuitate pentru pastrarea rezultatului.

Nu in ultimul rand, se face frecvent si o confuzie morala dezechilibrata . Se tinde sa se asocieze sectorul privat cu urmarirea desantata si fara scrupule a profitului, pe cand, sectorul public, cu urmarirea diligenta si dezinteresata a interesului general.

Or, ambele sectoare sunt formate din oameni si natura umana este, evident, in medie aceeasi. Tendinta de a lua decizii in propriul interes este larg raspandita atat in "public", cat si in "privat". Doar formele de exprimare difera in functie de locul si cadrul de desfasurare a activitatii, marja de a face, nu face, intarzia sau accelera ceva, stimulentele pentru comportamente bune sau rele, riscul real de sanctiuni, taria morala a fiecaruia etc.

Mai mult decat atat, segmentele din sectorul public cu rol pe bugete/cheltuieli sunt, de fapt, mai expuse, in medie, presiunii spre comportamente imorale, macar pentru faptul ca gestioneaza banii altora, fiind mai tentate sa fie mai putin atente cu ei, si ii mai si colecteaza, in ultima instanta, cu forta de la contribuabili (prin acte normative sau prin executare silita).

Faptul ca la noi - spre deosebire de alte state care au dezbatut de secole modul de functionare a naturii umane si exercitarii puterii - nici nu au existat in ultimii 35 de ani mecanisme puternice de transparenta, limitare si sanctionare a abuzurilor de pozitie si cheltuiala, a si dus, in timp, la anomalii la scara mare.

Asa am ajuns sa avem un salariu mediu in sectorul public cu aproximativ 15-20% mai mare decat cel din privat, dupa ce a fost si cu 25%-45% mai mare in majoritatea ultimilor 20 de ani (decidentii au fost mai relaxati pe subiect pentru ca nu au dat de la ei si au avut avantaje politice sau de ego), concedii, tot acolo, de multe ori cu aproximativ 50% mai lungi (aceleasi motive), prime de pensionare de zeci de mii de euro la unele companii de stat, segmente insarcinate cu aplicarea dreptatii in tara care pot iesi la pensie cu 16-17 de ani inaintea celorlalti romani (la speranta medie de viata similara), aproximativ 90% din cheltuielile statului alocate salariilor si pensiilor si o administratie publica cu peste 60% mai mare ca acum 20 de ani.

Cele de mai sus nu inseamna, desigur, ca segmente mari din sectorul public nu-si desfasoara activitatea intr-un mod absolut decent/profesionist.

Nu inseamna nici ca nu ar fi numerosi romani din sectorul privat care dau sau incearca sa dea "tunuri", pe langa o evaziune fiscala destul de larg raspandita la firul ierbii etc.

Dar, lasand cifrele de mai sus la o parte, o simpla observare a mediei clasei politice actuale, precum si a multor puncte administrative de decizie pentru cheltuirea banului public sau pentru relatia cu cetateanul, arata ca slabiciunea morala de pornire (gestionarea banilor altora si care sunt colectati, in ultima instanta, cu forta) nu a fost, de regula, echilibrata prin mecanisme corecte de verificare, stimulare si transparenta, ci mai degraba speculata prin mecanisme care scot in destule situatii ce este mai rau din oameni in ambele sectoare - public si privat.

Este un aspect care tine partial de a doua problema la care ma refeream mai sus. Este vorba despre obsesia controlului - observabila la nivelul unor segmente din institutii publice romanesti importante. Problema nu este atat a obsesiei respective in sine, cat a modului in care aceasta se manifesta.

In primul rand, dupa cum am detaliat cu o alta ocazie, gradul de control populational si economic exercitat direct intr-o tara este, de obicei, invers proportional cu cel de prosperitate. Motivul este simplu - segmentele cu cel mai mare potential meritocratic (si, deci, de productivitate) dintr-o societate nu reactioneaza bine la forme de control prea direct si atunci nu coopereaza corespunzator sau emigreaza, tara respectiva producand, astfel, mult mai putina prosperitate in pasul doi.

Este ceva ce a inteles foarte bine China dupa momentul 1989 (implementand un sistem in general indirect in materie).

Mai relevant pentru ultimii 35 de ani de la noi este faptul ca obsesia controlului s-a manifestat prea des prin instrumente de santaj, nu de convergenta de valori (patriotism real). Slabiciunile morale ale multor decidenti nu au fost vazute sistematic ca probleme de contracarat, ci mai degraba ca oportunitati de controlare a lor.

Este posibil sa fie vorba aici si de o inertie de abordare din perioada comunista.

Pentru ca in ultima decada a comunismului la noi, nici segmentele din conducerea statului nu mai credeau in ideologia respectiva, s-a produs o mutatie la doua capete.

In "interiorul" "deep state" pare ca s-a mers mai mult (prea mult) pe o indoctrinare de tip pur militar, de genul nu doar ascultare de ordine, ci si bullying intern si a crede automat ce spune seful, ca are el sigur surse suplimentare, precum si pe un nationalism traditionalist, dar, ambele, de destule ori slab fundamentate pe informatie de calitate pe domenii foarte importante pentru prosperitatea unui stat.

Asa am ajuns, ca tara, nu doar sa avem destui reprezentanti care sa se refere doar la daci, nu si la romani, cand vorbesc de istoria Romaniei, ci si reprezentanti care sunt sincer patrioti, dar actioneaza regulat impotriva interesului economic real actual al Romaniei (pe langa reprezentanti de tip mafiot).

In timp ce unele state infiinteaza scoli de razboi economic pentru a se proteja de altii, la noi sunt segmente interne care il practica fata de propria economie nationala.

In "exteriorul" "deep state", inclusiv in cadrul "nomenclaturii", pare ca s-a mers mai mult (mult prea mult) pe santaj. Aceasta a dus in timp la facilitarea accesului in politica si administratie a unei ponderi prea mari de decidenti slabi meritocratic si inca si mai slabi pe zona de integritate, cu toate consecintele aferente.

Or, o reechilibrare in favoarea unui "control" bazat in principal pe convergenta de valori e singura care poate da sanse rezonabile Romaniei in urmatorii 10 ani. Cel putin in zonele nodale de decizie, precum si in punctele importante simbolic (pentru modele bune in societate), aceasta modalitate de "control" este esentiala.

De altfel, daca ne gandim la principalii vectori folositi de state pentru caracterizarea si recrutarea de agenti straini - MICE (money, ideology, coercition and ego - bani, ideologie, coercitie si ego) - patriotismul real este singurul care ar putea ajuta o tara destul de mica, precum Romania, sa se protejeze si dezvolte, toate celelalte putand fi depasite usor de mijloacele mai mari/puternice ale altora.

Desigur, chiar si patriotismul poate sa nu impiedice decizii eronate pentru o tara daca nu e unul "suficient de competent", putand fi si manipulat in diverse grade.

Aici ajungem la a treia problema de avut in vedere - riscul subestimarii unor realitati foarte importante pentru decizii.

Un prim aspect de inteles aici este ca una este sa reglementezi sau sa sprijini economia, alta este "sa faci" economie (in domenii cu adevarat concurentiale). Ultima este mult mai complexa/grea.

Pe langa faptul ca e vorba de competente profesionale diferite, orice implicare extensiva a statului in a face direct economie se loveste structural si de slabiciunea initiala - oamenii nu gestioneaza in medie mai bine banii altora decat gestioneaza banii proprii, mai ales pe termen mai lung.

Aceasta nu inseamna ca nu ar putea fi (si nu trebuie) implementate mecanisme de control si eficientizare etc. (alte state au facut-o), dar o convergenta fortata, fara mecanisme noi dedicate si fara o "curatenie" puternica prealabila in zonele care ar avea relevanta pentru succes, doar ar extinde unele boli si cangrene si la bucatile din economie si stat care merg.

Un al doilea aspect de avut in vedere este acela ca libera circulatie a capitalurilor cuplata cu incertitudinea extrema globala, suprapunerea de crize si viteza cu care evolueaza lucrurile reclama politici publice adaptate din partea Romaniei in urmatorii ani.

Aceasta nu inseamna ca trebuie lasat sectorul privat sa-si faca integral propriile reglementari (interesul direct ar genera frecvent reglementari prea dezechilibrate).

Dar sunt numeroase zone unde este nevoie de masuri care sa ofere predictibilitate si o atractivitate suficienta fata de ce se intampla in alte tari pentru cresterea investitiilor in Romania.

Statul trebuie, desigur, sa se protejeze atent, dar burzuluirea la investitori, lectii grabite (hai, ca va arata statul cum se face, cu toate confuziile de mai sus), lasarea investitorilor fara nicio coordonare reala a statului in spate, la cheremul avizelor si autorizatiilor a zeci de autoritati din care unele au capabilitati practice insuficiente sau chiar comportament de pradatori, neprotejarea lor de abuzuri, inclusiv legate de grupuri de presiune artificiala etc., masuri excesive sau gresite de-a dreptul, lipsa unei strategii bune privind razboaiele hibride etc. - au devenit un lux mult mai costisitor in noua lume care se configureaza.

Complexitatea si dinamismul lumii actuale reclama, dimpotriva, grupuri de lucru apolitice din partea statului si sectorului privat pe toate subiectele cu miza mare.

In concluzie , o convergenta partiala a sectoarelor public si privat este, intr-adevar, necesara. Zonele/practicile reciproce de urmarit, palierele si gradele de interventie trebuie, insa, calibrate foarte atent, avand in vedere riscurile de mai sus.

Este important sa fie promovate reforme structurale, precum si mecanisme care sa stimuleze parteneriatele si ce e mai bun din ambele sectoare (public si privat) si sa fie reduse numeroasele mecanisme si politici publice care fac in prezent contrariul.

Siguranta si prosperitatea Romaniei vor depinde la propriu de asta.

*******

Despre Lucian Bondoc

Lucian Bondoc este avocat, absolvent al cursurilor Facultatii de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Roman de Studii Europene (1998), ciclului international lung al Ecole Nationale d'Administration (2000) si masterului in afaceri europene organizat de ENA si universitati partenere (2000). Lucian Bondoc a lucrat in cadrul administratiei publice in perioada 2000-2001, iar din 2008 este Managing Partner al unei cunoscute case de avocatura din Bucuresti. In afara domeniului juridic, este interesat, in principal, de politici publice/buna guvernanta, studii comportamentale si viitorologie.