In primavara lui 1990, Manchester era un oras in care revolutia culturala reusea sa atraga atentia intregii lumi. Formatiile Stone Roses si Happy Mondays isi traiau momentele de glorie; Hacienda devenise cel mai cunoscut club de pe planeta, diverse miscari muzicale, clubbing sau de moda se uneau pentru a crea o multitudine de stiluri si ritmuri noi si pline de efervescenta.
In acelasi timp, intr-un birou mic de pe o straduta numita Chapel Walks, o cu totul alta masinarie muzicala era pusa la cale. Un manager pe nume Nigel Martin-Smith remarcase ca, exceptand ceea ce se intampla in Manchester, topurilor britanice de muzica pop le lipsea acel ceva. Nu aparuse nimic nou in ceea ce priveste trupele de adolescenti care sa starneasca nebunia fanilor de la destramarea celor de la Bros; singura formatie din acea categorie care reusise sa creeze isterie erau New Kids On The Block. NKOTB devenisera insa putin inabordabili si dificili. Asa ca ce ar fi fost sa iei cativa baieti britanici ascultatori si sa ii convingi sa cante muzica pop si sa ofere distractie prin show-urile lor live? Cele mai bune idei sunt intotdeauna si cele mai simple.
In 1990, Martin-Smith a adus laolalta cinci baieti din clasa muncitoare din partea de nord-vest: Gary Barlow, un pusti de 19 ani din Cheshire care canta cu vocea si la pian prin barurile din nord de cinci ani; Howard Donald, 21 de ani, un pictor care in timpul liber era si dj, dansator si model; Jason Orange, 19 ani, pictor si designer care dansase in cadrul unui program TV, The Hitman and Her; Mark Owen, 16 ani, fost copil-model si actuala rezerva la grupele mici ale lui Manchester United si Robbie Williams, 16 ani, dansator din Stoke on Trent.
Se poate observa ca niciunul dintre ei nu avea studii in domeniu; Gary invatase sa intretina multimea cantand prin baruri, ceilalti patru participand la concursuri de break dance in Manchester. Nu erau nici pe departe niste pusti sfiosi iar cunostintele acumulate pana atunci in acest domeniu erau, asa cum afirma Gary Barlow acum, importante. „ Cred ca a contat foarte mult acest lucru pentru noi. La 17 ani cantam in cluburi unde trebuia sa citesc multimea imediat, sa aleg repede repertoriul si in 45 de minute sa pot sa ii scol de pe scaune pe toti si sa ii fac sa aplaude la unison ca in Pheonix Nights. Asa inveti sa te descurci cu multimea. Daca va uitati cu atentie la show-urile noastre, sunt atat de teatrale incat ai uneori senzatia ca se aseamana cu cabaretul. Toate astea sunt reminiscente ale perioadei de inceput.”
Au hotarat sa se numeasca Take That („cea mai buna varianta dintre cele mai proaste”, recunoaste Gary, dar ar fi putut fi si mai rau – prima idee a fost Kick It) si si-au petrecut urmatorii doi ani cantand prin diverse locatii, cu un show ce era un amestec de dans si muzica, piese cover, compozitii ale lui Gary si tinute de scena ciudate. „Ne-am castigat existenta in acel fel o buna bucata de vreme”, continuat Gary. „Acum, pur si implu te asezi la o masa cu un manager cu o lista a publicului pe care vrei sa il targetezi, si il analizezi pas cu pas. Dar la acel moment in ceea ce ne privea pe noi, incercam pur si simplu sa ghicim.
Acest banal ghicit s-a dovedit in final la fel de efectiv ca si planurile de afaceri moderne, dar celor de la Take That nu le-a fost usor; presa canalizata pe muzica pop pentru adolescenti a fost initial destul de retinuta in ceea ce ii priveste, si dupa ce au reusit sa semneze un contract cu o importanta casa de discuri in 1992, trupa a scos trei single-uri fara succes, inainte de cover-ul dupa piesa Tavares din 1975 „It Only Takes A Minute” care a reusit sa ajunga pe locul sapte. Acesteia i-au urmat „A Million Love Songs”, „I Found Heaven” si „Could It Be Magic”, un cover dupa Barry Manilow. Intr-un fel, asa cum aprecia si Jo Whiley, Take That „au fost intotdeauna boy band-ul de care era ok sa iti placa”.
