Capitala de 100

thumbs

Casa Ghica-Gradisteanu, minunea arhitecturala si istorica de pe Calea Victoriei

Pe vremea cand americanii primeau cadou Statuia Libertatii, in Bucuresti, la intersectia dintre Calea Victoriei si strada Nicolae Iorga, incepea constructia Casei Ghica-Gradisteanu, considerata in prezent un monument istoric si arhitectural ce imbina stilul eclectic cu elementele renascentiste.

Gradistenii erau o familie inrudita cu toata nobilimea din Tara Romaneasca si Moldova, afirma Neagu Djuvara, ultimul descendent pe linie materna al acestei familii, in cartea sa Ce au fost „boierii mari“ in Tara Romaneasca? Saga Gradistenilor (Editura Humanitas, 2011). Familia Gradistenilor provenea din zona Gradistea (judetul Giurgiu de astazi) si de-a lungul timpului membrii ei au avut functii inalte, dregatoresti. Imobilul situat la intersectia actualelor strazi Nicolae Iorga si Calea Victoriei a fost construit in 1884, la cererea boierului Constantin Ionas Gradisteanu.

Planul casei a fost realizat de catre Jules Berthet, un arhitect francez nascut in Elvetia, iar constructia a fost realizata de arhitectul francez Louis Blanc, ce a mai construit in Bucuresti nenumarate cladiri, precum: Institutul de Bacteriologie Victor Babes, Casa Ion Lahovary sau Casa Nicolae Filipescu. Deoarece nu aveau copii, sotii Gradisteanu au lasat casa mostenire Mariei Gradisteanu, sora lui Constantin, casatorita cu Scarlat Ghica. Casatoria dintre cei doi a dat si denumirea casei din prezent, Ghica-Gradisteanu. In perioada 1895-1898, imobilul sufera transformari, conform volumului Cronologia Bucurestilor, scris de Gheorghe Parusi (Editura Compania, 2007).Tot din aceeasi opera aflam ca imobilul a fost imbogatit la interior cu decoratiuni cu o valoare inestimabila, iar la exterior a fost pastrat planul lui Berthet. In urma restaurarii au aparut plafoane casetate si pictate, lambriuri, scari interioare monumentale si vitralii.

Dupa o lunga perioada in care locul a gazduit cele mai sofisticate baluri si in care i-au trecut pragul nenumarati artistocrati si diplomati, atat din tara cat si din strainatate, casa este nationalizata de catre comunisti in 1948, ultimul proprietar fiind fiul Mariei, Serban Grigore Ghica (1882 - 1958), casatorit cu Aristita (fosta Stoenescu). In urma deciziei de nationalizare, sotii Ghica sunt mutati intr-un mic apartament de pe strada Frumoasa. Serban, ultimul proprietar al casei, moare in urma unui accident vascular, iar Aristita (1884 - 1965), considerata o femeie vioaie, vorbareata, dar foarte snoaba, se imbolnaveste de Parkinson, dupa cum relata istoricul si academicianul Constantin Balaceanu - Stolnici in serialul „Memoriile unui boier de vita”, publicat in urma cu cativa ani in Revista Clipa.

Tot Constantin Balaceanu isi mai amintea ca cei trei fii ai lui Serban si Aristita au fost educati de un preot catolic, spre deosebire de moda vremii in care copiii erau ingrijiti de guvernante. Unul dintre cei trei copii, Ion-Grigore Ghica, a murit si au ramas doar Constantin-Zamfir Ghica („Mimi Ghica”, 1918 - 2003), ce a dus o viata linistita ca avocat, si Serban-Alexandru Ghica („Bani Ghica”, 1919 - 2006), ce a fost inginer, international de rugby, membru al Partidului National Taranesc si i-a sustinut pe Iuliu Maniu, prieten cu Corneliu Coposu si cu N. Popovici, motiv pentru care a stat sase ani in inchisorile comuniste.

Dupa nationalizare, in interiorul locuintei se instaleaza Arbitrajul de Stat, iar mai tarziu o institutie de comert exterior. Familia recupereaza imobilul dupa 1989. Dupa 1990, casa este renovata si devine sediul „Fundatiei Ion Ghica”. In anul 2000, casa este scoasa la licitatie prin intermediul Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare. In prezent, imobilul poarta denumirea de Casa Dunarii, fiind un simbol dedicat istoriei Dunarii, fluviu considerat extrem de important chiar de imparatul Traian. Marturie a acestui crez sta sala imparatului Traian aflata la subsolul imobilului, in timp ce la parter se afla saloanele regale, iar la etaje saloanele vieneze si cel oriental.

Articole asemanatoare