Capitala de 100

thumbs

Casa Take Ionescu, locuinta plina de animale a politicianului supranumit „Gurita de Aur”: „Generatia mea si a ta va vedea Romania Mare, dar nu va mai vedea zile bune”

In apropiere de Piata Alexandru Lahovari din Bucuresti se afla imobilul ce a apartinut renumitului politician Take Ionescu. Povestea de viata a barbatului este plina de controverse, de la oameni ce il considerau un „fermecator”, la cei ce il considerau responsabil pentru impartirea Banatului, in cadrul Conferintei de Pace de la Paris.

Casa a fost construita la sfarsitul secolului XIX si dupa finalizarea ei, in anul 1897, este cumparata de catre Take Ionescu pentru suma de 83.000 de lei. Cladirea a fost realizata dupa planurile arhitectului elvetian Louis Blanc, ce a mai realizat planurile arhitecturale ale cladirii Ministerului Agriculturii si ale Palatului Facultatii de Medicina din Bucuresti.

Fata cladirii este impodobita cu ornamente ale stilului eclectic francez, printre aceste se remarca bosajele, cartusele si elementele vegetale din partea superioara a ferestrelor. Ferestrele de la etaj sunt ornamentate cu manouri si sunt incadrate de pilastri. Trupele germane au devastat o parte a casei in timpul Primului Razboi Mondial. In cadrul renovarilor din 1918, a fost construita si terasa pozitionata in dreapta intrarii. Foisorul, dar si sera, erau incadrate de feronerie ce mai poate fi observata doar in fotografiile de epoca.

La parterul casei se afla o anticamera si biroul lui Take Ionescu, unde primea audiente. Tot in aceasta incapere exista o biblioteca imensa, dar si tabloul primei sale sotii, Elisabeth (Bessie) Richards. Camerele locuintei era decorate simplist cu lambriuri de lemn, iar scara circulara ducea catre salonul de la etaj, camera de muzica, dormitoare, un alt birou si sera. De asemenea, turnul casei avea ca scop alimentarea serei cu apa. In 1930, a doua sotie a lui Take Ionescu, Adina Olmazu, fosta Cordescu, construieste in curtea casei o replica a unui palat florentin dupa planurile arhitectului Alexandru Zaharia. Tot in acest an este construit blocul Leonida, lipit de casa politicianului, iar vaduva lui Take isi muta replica palatului la sosea. La scurt timp dupa moartea lui Take, nepotul ultimei sale sotii a locuit o perioada in casa.

In cele din urma, in 1935, femeia vinde casa Ministerului Justitiei. Aici are sediu Consiliul Legislativ pana in 1950, cand devine sediul Institutului de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu” al Academiei Romane.

Take Ionescu s-a nascut la Ploiesti pe 13 octombrie 1858, intr-o familie initial saraca. Tatal sau, Ghita Ioan, devine insa mosier, averea sa fiind realizata in mare parte din perceperea taxelor la barierele de intrare din mai multe orase ale tarii. Take Ionescu face primii ani de studiu in orasul sau natal, insa pleaca apoi la Paris pentru a studia dreptul. In 1881, barbatul se intoarce in tara, unde devine avocat. Numele sau real era Dumitru Ghita Ioan, insa pana sa intre in viata politica utilizeaza mai multe nume: Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, insa in cele din urma alege diminutivul de la Dumitru si se prezinta cu numele de Take Ionescu.

Dupa intoarcerea in tara, devine cunoscut atat in domeniul avocaturii, cat si pe plan politic. Este ales deputat in 1884, din partea Partidului National Liberal, si in 1891 devine ministru al Cultelor si Instructiunilor Publice in guvernul conservator. La Bucuresti primeste porecla de „sapte pantaloni”, dupa cum scrie autorul George Costescu in Bucurestii Vechiului Regat (1944, editura Universul). Aceasta porecla provenea de la faptul ca tatal sau avea o abagerie in Ploiesti, unde atarna pe o sfoara, ca marca a firmei, sapte perechi de pantaloni din aba. In aceeasi carte regasim si porecla „Gurita de Aur”, datorita discursurilor pe care le avea in Parlament.

Premonitia lui Take Ionescu: „De un lucru sunt sigur: ca voi vedea cu ochii Romania Mare”

Politicianul Ion G. Duca l-a descris, in jurnalul sau intitulat „Memorii” (Editura ISPRI, 2015), ca fiind un fermecator si un om care era interesat de totul din jurul sau. „Era mai presus de toate un fermecator, dar farmecul lui nu izvora atat din inteligenta, cat din sufletul sau. Totul il interesa si totul il pasiona. Conversatia era de asemenea plina de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de-o minunata putere evocatoare”, afirma politicianul.

Pe de alta parte, Constantin Argetoianu il considera un om plin de trecuturi, un „amator de glorie, plin de trecuturi si de sforarii, cu gandul numai la combinatia momentului, cautand sa se strecoare prin toate greutatile cu abilitate si sa scape din toate incurcaturile cu fata curata" (Constantin Argetoianu, „Memorii. Pentru cei de maine: amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Machiavelli, 2008).

In 1908, infiinteaza Partidul Conservator-Democrat, la care adera si Caragiale. Autorul il descria pe Take ca fiind un „patriot neobosit si intelept”.

Politicianul participa la Conferinta de Pace de la Bucuresti (1913), iar in anul urmator, Take face declaratii, inainte de Consiliul de Coroana de la Peles, din august 1914, privind izbucnirea primei Conflagratii Mondiale si urmarile pe care le va avea aceasta, sustinand intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial de partea Antantei:

„Acesta e razboi de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi si nu se poate sa nu intre si America. Pana si Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: ca Aliatii vor fi definitiv victoriosi si ca voi vedea cu ochii Romania Mare.

Si vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prabusindu-se; vom vedea nascand atotputernicia Americii; vom vedea preponderenta rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea facand un mare pas spre stanga, spre socialismul revolutionar.

Dar zguduirea generala va fi asa de formidabila, ca o saracie groaznica va stapani omenirea foarte multi ani. Dintr-o criza vom intra intr-alta. Si tine bine minte: generatia mea si a ta va vedea Romania Mare, dar nu va mai vedea zile bune!”, scria Take Ionescu in titlul „Cascada tronurilor” , „La Roumanie”, aparut la 24 august 1914. Totodata, dupa realizarea Marii Uniri, Take Ionescu a afirmat ca „ar fi un pacat de neiertat daca Romania noua va fi guvernata precum cea veche”, conform lucrarii „Take Ionescu” de Anastasia Iordache (Ed. Mica Valahie, Bucuresti).

Take Ionescu devine in toamna anului 1918 presedinte al Consiliului National al Unitatii Romanesti, creat de el la Paris si avand scopul de a milita pentru interesele romanilor. Mai tarziu, Take este contactat de catre Ion I.C. Bratianu pentru a face parte alaturi de el din delegatia Romaniei din cadrul Conferintei de Pace de la Paris din ianuarie 1919. Scopul conducatorului guvernului romanesc era de consolidare a Marii Uniri adoptata in 1918, insa Take ii refuza propunerea.

In cadrul unei scrisori redactate pe 28 decembrie 1918, Take ii scria lui Iuliu Maniu ca, „pe atunci, nici ei, nici eu nu puteam visa ca asa de curand se va implini visul nostru secular. S-a implinit! La acest rezultat multi au lucrat... Pot sa va asigur ca Romania Unita s-a facut. N-a fost usor. Raman de fixat frontierele. Oricum se vor fixa, vom avea un stat puternic si bogat”, conform lucrarii „Take Ionescu” de Anastasia Iordache (Ed. Mica Valahie, Bucuresti).

La Paris, desi nu a facut parte din delegatia oficiala, Take isi exprima opinia privind impartirea frontierelor prin intermediul unei „impaciuri prietenesti decat aceea a unei judecati care adesea este nedreapta pentru amandoua partile”. Prin intermediul unor jocuri de culise ajunge la o intelegere asupra frontierelor sarbo-romane cu Nicola Pasici (prim-ministrul Serbiei) si la impartirea Banatului. In timp ce I.C. Bratianu cerea ca intregul Banat sa fie dat Romaniei. Intelegerea incheiata de Take cu Pasici, in prezenta lui Arthur James Balfour (prim-ministrul Marii Britanii) si Eleftherios Venizelos (premierul Greciei) a dus la anularea de catre Woodrow Wilson (presedintele Statelor Unite) a Tratatului de alianta dintre Romania si Antanta din 1916, care prevedea recunoasterea de catre Antanta a teritoriilor locuite de romani din Transilvania, Crisana, Maramures, Bucovina si Banat.

Intors in tara, a schimbat definitiv denumirea partidului sau in Partidul Democrat. In martie 1920 accepta sa faca parte din guvernul generalului Alexandru Averescu, conducand Ministerul de Externe. Din functia de ministru de Externe, a contribuit la realizarea Micii Intelegeri, alianta cu scop defensiv dintre Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia.

Visand sa ajunga premier, Take Ionescu demisioneaza de la sefia Ministerului de Externe la 11 decembrie 1921. Doua zile mai tarziu, generalul Averescu depune mandatul guvernului pe fondul crizei politice create. In 17 decembrie, Regele Ferdinand l-a desemnat pe Take Ionescu presedinte al Consiliului de ministri. In urma jocurilor abile ale lui Ion I. C. Bratianu, guvernul lui Take Ionescu primeste un vot de blam in Parlament, in 17 ianuarie 1922, fiind nevoit sa isi depuna mandatul. Odata cu aceasta se punea capat ultimului guvern conservator din istoria Romaniei.

Dezamagit de aceasta situatie, Take pleaca in martie 1922 in Italia. Intr-un restaurant din Napoli a consumat stridii ce i le-ar fi oferit insistent o vanzatoare. Barbatul moare pe 22 iunie 1922 intr-un sanatoriu din Roma de febra tifoida, boala contractata in urma consumului de stridii.

La inmormantarea sa de la Manastirea Sinaia, Ionel Bratianu afirma ca Take Ionescu a avut o contributie mare la infaptuirea Romaniei Mari. In autobiografia sa „Orizonturile mele. O viata de om. Asa cum a fost” (Editura N. Stroila 1934), Nicolae Iorga afirma ca „inmormantarea a fost mai stralucita ca cea a regelui Carol I care, in repetate randuri, a spus-o: Take Ionescu este omul cel mai inteligent din timpul domniei mele”.

In cladirea aflata pe actuala strada Tache Ionescu, din Capitala, omul politic, juristul si diplomatul a locuit, pe rand, cu cele doua sotii ale sale.

Pe prima, o tanara blonda cu ochi albastri, o intalneste la Paris, pe cand era student la Facultatea de Drept. „Vazand-o calatorind singura, el, ca un roman galant, a ajutat-o cu tot ce i-a stat in putere. Sensibil la frumos ca toti barbatii romani, pentru el a fost dragoste la prima vedere. Si-a urmarit scopul cu atata ardoare, ca a uitat pe data de calatoria la Paris si a traversat Canalul Manecii sa-i cunoasca parintii. Au existat cateva obstacole, dar, in ciuda acestora, dragostea a triumfat si povestea s-a terminat cu o casatorie fericita.” aminteste Maude Rea Parkinson in cartea „Douazeci de ani in Romania: 1889–1911” (Editura Humanitas, 2014)

Pe 13 noiembrie 1881, se casatoreste civil cu frumoasa Elisabeth Richards, la Brighton, si apoi pe 19 noiembrie la biserica greco-catolica din Londra. Parintii lui Take nu au fost, insa, de acord cu casatoria si l-au dezmostenit. Bessie, dupa cum o alinta Take, era o fata educata si frumoasa, dar fara avere, fapt ce i-a indignat pe parintii barbatului care isi doreau pentru fiul lor o fata manierata si cu avere. Cei doi se muta dupa casatorie in Bucuresti, intr-un apartament mic, apoi cumpara imobilul din apropierea Pietei Alexandru Lahovari, aflat pe strada ce astazi ii poarta numele, strada Tache Ionescu la numarul 25.

Femeia nu s-a implicat in viata politica, insa a infiintat „Societati pentru prevenirea cruzimii fata de animale”. La scurt timp, casa sotilor Ionescu era plina de animale: un urs, o maimuta, niste caprioare si 10 caini. Dintre caini, preferatul stapanei casei era catelul Charlie. Atunci cand Bessie era plecata in strainatate, cainele era cazat la Hotelul Joseph din Sinaia. Aici ospatarii se adresau cainelui cu apelativul de Domnul Charlie.

Un alt animal preferat doar de Elisabeth era maimuta Armina. Deseori, animalul scapa din cusca sa si se catara prin pomii din casele vecinilor. Nu se apropia nimeni de ea, doar un politist care patrula prin zona si care se intorcea deseori triumfator cu Armina in brate la doamna Ionescu. „Domnul Bruni” era un alt animal preferat al familiei. Sotii au primit cadou ursul din Muntii Caucazului, pe cand acesta era un pui. Desigur, dupa ce a crescut, ursul ce umbla nestingherit prin casa si curte ii speria atat pe servitori, cat si pe musafirii doamnei Ionescu.

Dupa 35 de ani de casatorie, Bessie moare la 60 de ani, in urma unui accident de calarie. Avocatul se recasatoreste cu Adina Olmazu, fosta Cordescu, ce era cu 33 de ani mai tanara decat el. Dupa moartea barbatului din 1922, Adina Take Ionescu ramane singura mostenitoare a lui Take, insa barbatul isi lasase deja prin testament casele Academiei Romane. Astfel, ce-a de-a doua sotie ramane cu obligatia sa aiba grija de mormantul lui Take din Sinaia si de cel al lui Elisabeth din Anglia. Femeia s-a recasatorit cu principele polonez Jean Woroniecki si a murit la 84 de ani, in Bucuresti.

Articole asemanatoare