Capitala de 100

thumbs

Palatul Cantacuzino, locul unde Nababul a interzis fumatul, iar George Enescu era oaspetele preferat al Marucai. Pe Regina Maria o primea stand jos

Palatul Cantacuzino, actualul sediu al Muzeului National „George Enescu” si Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, situat pe Calea Victoriei din Capitala, la nr. 141, ascunde mai bine de un secol de istorie.

Povestea Palatului Cantacuzino incepe in primii ani ai secolului XX, cand este ridicat de catre Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis si „Nababul”, ce se tragea din vechea familie nobiliara cu acelasi nume care nu numai ca a dat domnitori romani, ci si imparati bizantini. La vremea ridicarii somptuosului imobil, Bucurestiul avea circa 300.000 de locuitori si se afla in plina dezvoltare urbanistica.

„La indemnul Regelui Carol, cam toate personalitatile cu bani ale epocii incercau sa iasa in evidenta prin construirea unor resedinte cat mai somptuoase, cat mai luxoase. Palatul este construit de Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul”, o personalitate politica din epoca. A fost primar al Capitalei, a fost prim-ministru, a fost ministru in Guvernul Catargiu, seful Partidului Conservator, apreciat si tinut aproape de Regele Carol”, afirma Mariana Petrescu, consilier Muzeul National „George Enescu”, intr-un interviu acordat Descopera.

Mariana Petrescu aminteste situatiile in care, atunci cand la intalnirile avute cu liberalii condusi de Bratieni se faceau presiuni asupra Regelui, Carol I apela la Grigore Cantacuzino pentru „a le mai taia din elan”.

Arhitectul caruia Grigore Cantacuzino i-a incredintat constructia palatului a fost Ion D. Berindey (1871-1928), care nu avea mai mult de 30 de ani. Tanarul arhitect avea terminate studiile de arhitectura la Paris si a fost unul dintre promotorii proeminenti ai stilului arhitectural neo-romanesc. In afara de Palatul Cantacuzino, de numele lui se leaga mari cladiri de patrimoniu, precum Palatul Culturii din Iasi, Casa George Assan, Palatul Sindicatului Ziaristilor, Casa si Observatorul Vasile Urseanu, Casa Toma Stelian, Palatul Cantacuzino de la Floresti sau Hipodromul de la Baneasa.

„Nababul era membru in Liga Culturala pentru Drepturile Romanilor si a fost o forma de afirmare a apartenentei lui la aceasta liga dorinta de a construi palatul numai cu artisti romani intr-o epoca in care vorbeam de Ateneul Roman al francezului Galleron (arhitectul Albert Galleron a proiectat Ateneul Roman n.r.) sau de constructiile lui Gottereau (arhitectul francez Paul Gottereau a proiectat Palatul CEC si Palatul Cotroceni”, precizeaza Mariana Petrescu.

Constructia Palatului a durat doi ani (1901 – 1903), iar alti doi ani, pana in 1905, au fost necesari pentru amenajarea lui.

„Palatul s-a ridicat pe un teren viran. A fost construit inclusiv trotuarul, bordura, totul, totul de la zero. Palatul are o structura simetrica. Un ax central care se termina cu o sala de bal. In spatele acestei sali de bal se deschideau portile catre curtea interioara. Pe partea dreapta, cum se intra in palat, erau incaperile doamnelor, sub stapanirea, sa ii spunem, Ecaterinei Baleanu-Cantacuzino, sotia Nababului - o parte mai blanda, mai duioasa, mai frumoasa - care adaposteste astazi sediul de la Bucuresti al muzeului, si partea cealalta, cu birourile, cu biblioteca, partea domnilor, partea de afaceri”, detaliaza consiliera Muzeului National „George Enescu”.

Pictura din interiorul Palatului Cantacuzino a fost realizata de artistii Nicolae Vermont (a fost primul student al lui Theodor Aman la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti), Costin Petrescu (autorul „Marii Fresce a Neamului” de la Ateneul Roman), precum si George Demetrescu Mirea (directorul Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti) si Arthur Verona.

Sculpturile si ornamentatiile sculptate au fost facute de Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale a Romaniei. Iar decoratiile interioare, precum tapiserii, candelabre, lampi sau vitralii au fost realizate la Casa Krieger din Paris.

In micul hol de la intrare a fost inscriptionata sigla Cantacuzinilor si deviza lor „Que nocent docent” (ceea ce iti face rau te educa).

Grigore Cantacuzino, care pe vremea aceea era la al doilea mandat de prim-ministru al Romaniei, a inaugurat cu mare fast palatul in februarie 1906.

„Inaugurarea s-a facut, bineinteles, cu o receptie la care regulile erau foarte stricte, felul in care trebuiau sa se imbrace doamnele, domnii, si, interesant, nu era voie sa se fumeze in palat”, spune Mariana Petrescu. Pentru ca la receptie au participat printul mostenitor Ferdinand, viitorul rege al Romaniei, impreuna cu sotia sa Maria, toate doamnele prezente s-au conformat regulii de a purta tinute princiare, iar domnii de a avea in piept toate decoratiile militare primite.

„Nababul de aia si-a si construit palatul in acest capat al Caii Victoriei, ca sa atraga lumea buna incoace, ca lumea buna se cam ducea catre Palatul Ghica in capatul celalalt si catre Curtea Veche, Palatul Regal si el a vrut un pandant al vietii din acea vreme”, precizeaza aceasta.

Grigore Cantacuzino a murit in martie 1913, iar palatul a ramas mostenire sotiei sale Ecaterina, care nu a mai locuit in el, ci in casa din spate, construita in acelasi timp si care fusese destinata initial administratorului domeniului.

In anul mortii Nababului, in 10 august, in Palatul Cantacuzino se semneaza Tratatul de la Bucuresti, intitulat si Pacea de la Bucuresti, prin care se punea capat celui de al doilea Razboi Balcanic, iar guvernul conservator condus de Titu Maiorescu obtinea pentru Romania Cadrilaterul.

„Dupa aceea, palatul ajunge in proprietatea lui Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, care l-a urmat in cariera politica, a fost ministru de Justitie. Mihai moare foarte tanar si el, intr-un accident de masina, pe Dealu Negru, in 1928, si palatul ii ramane sotiei lui Mihai, Maria Rosetti-Tescanu, printesa Cantacuzino, care avea sa se casatoreasca mai tarziu cu George Enescu. Maria Cantacuzino era foarte iubita si placuta de catre socrul ei care o numea „Perla Moldovei”. Era o femeie foarte frumoasa, foarte ambitioasa, se dorea printesa si se comporta ca o printesa”, mentioneaza Mariana Petrescu.

Nascuta in 18 iulie 1879, Maria Rosetti-Tescanu se casatorise la 18 ani cu Mihail G. Cantacuzino, cu 12 ani mai in varsta decat ea, devenind astfel cunoscuta ca Maruca Cantacuzino. Pe George Enescu, mai tanar decat ea cu doi ani, l-a cunoscut in 1907, la Ateneu. Compozitorul, in varsta de 26 de ani, s-a indragostit iremediabil de frumoasa printesa pe care sotul o insela constant. Enescu a devenit astfel o prezenta la Palatul Cantacuzino, unde a sustinut si concerte, precum si in alte locuri unde se afla Maruca.

„Relatia lor fiind de notorietate, lumea se astepta ca dupa moartea lui Mihai Cantacuzino ea sa se casatoreasca cu George Enescu, dar nu o sa se intample lucrul asta pentru ca, iarasi de notorietate, este relatia ei cu filosoful Nae Ionescu, care dureaza vreo zece ani, aproape, perioada in care Enescu se auto-exileaza in cea de-a doua patrie a lui, la Paris. Revine in momentul in care intre Nae Ionescu si Maruca intervine ruptura, ii este alaturi. Ea sufera de o depresie foarte puternica pe care o ingrijeste in Elvetia. Se casatoresc atunci cand Enescu avea 56 de ani si Maruca 58 de ani”, detaliaza consilierul Muzeului National „George Enescu”.

In momentul casatoriei celor doi, in 4 decembrie 1937, Maruca nu mai avea frumusetea de odinioara. Chipul ei fusese desfigurat dupa ce, potrivit zvonurilor din epoca, si-ar fi aruncat vitriol pe fata in urma despartirii de Nae Ionescu.

„S-a vorbit de vitriol, s-a vorbit ca si-a dat foc. Eu am citit undeva ca ea ar fi folosit o crema de fata pentru albire, o crema care avea bismut si care i-ar fi facut foarte mult rau”, spune Mariana Petrescu.

„Important este ca totusi Maria l-a iubit pe Enescu atat cat a putut ea de mult. El era coplesitor si cred ca si ea se simtea coplesita de personalitatea lui. Poate ca aceste iesiri ale ei erau incercari de a arata ca este si ea o personalitate deosebita”, adauga ea.

In ciuda tensiunilor puternice care au existat in timpul casniciei lor, in volumul „Lumini si umbre. Memoriile unei printese moldave”, Maria Cantacuzino-Enescu vorbeste despre iubirea ei pentru „minunatul copil al oamenilor”, asa cum il numea ea pe marele compozitor si muzician.

Sotii Enescu nu au locuit niciodata in Palatul Cantacuzino. Somptuoasa cladire a fost inchiriata de catre Maruca Consiliului de Ministri, care a avut sediul aici intre 1933 – 1947.

Cei doi au locuit intr-un apartament din actuala strada George Enescu, precum si intr-altul din zona Cismigiu, iar ultimii doi ani, inainte de plecarea din tara din 1946, au stat in casa din spatele palatului, actuala Casa Memoriala „George Enescu”.

„Nu ii placea bogatia, luxul. Spunea in memoriile lui ca: „Acolo unde lucrez nu imi trebuie lux, imi ajunge o masa de brad si lumina potrivita”. Nu avea de ce sa stea, i se parea coplesitor palatul”, afirma Mariana Peterscu.

In casa lui de la Sinaia, camera lui Enescu era mult mai mica decat cea pe care o avea Yehudi Menuhin, elevul sau pe care l-a initiat in tainele viorii si care mai tarziu a devenit un mare violonist si dirijor american.

De cealalta parte, inteligenta si fermecatoare, dar cu o fire expansiva si capricioasa, Maruca isi pastra rangul. La seratele organizate de ea participase anterior inclusiv Regina Maria, care ii fusese prietena.

„O primea pe regina stand jos, pentru ca spunea „chez moi ce moi la reine” („la mine acasa eu sunt regina”), si ii intindea mana asa cum o intinzi sa iti fie sarutata atunci cand stai pe scaun”, specifica consilierul Muzeului National „George Enescu”.

Dupa plecarea sotilor Enescu din Romania, pentru scurt timp in SUA si apoi in Franta, unde s-au stabilit, in 3 iunie 1947 in palat se instaureaza Institutul de Studii Romano-Sovietice. Conducerea lui decide sa estompeze din bogatia locului, aplicand sapte straturi de vopsea pe frumoasele decoratii de pe pereti care reprezentau o continuare a elementele de la intrare, de la marchiza in forma de scoica sau de coada de paun. De precizat ca paunul era unul dintre simbolurile Cantacuzinilor.

„Toate elementele de decor erau aurite, dupa instalarea aici a Institutului de Studii Romano-Sovietice, totul este acoperit cu var si apoi cu vopsea alba ca sa nu para prea burgez si prea bogat totul”, precizeaza Mariana Petrescu.

In momentul plecarii din tara, sotii Enescu doneaza statului roman doua proprietati. Una era casa lui de la Sinaia, singura lui proprietate, construita intre 1923 – 1926 din banii pe care ii castigase din concertele sustinute in SUA. Cealalta proprietate era conacul de la Tescani, la circa 40 de km de Bacau, construit de familia ei Rosetti-Tescanu in 1880 intr-un frumos parc dendrologic.

Palatul Cantacuzino a ramas in posesia Marucai, in ciuda regimului comunist si a ocuparii lui de catre Institutul de Studii Romano-Sovietice.

„Vorbim in anii '50 de o proprietate privata in Romania. Acest palat ii apartinea Mariei Cantacuzino-Enescu. La un an dupa moartea lui Enescu, in 1956, ea infiinteaza in acest palat muzeul a carei menire este sa sustina si sa promoveze memoria marelui compozitor”, mai spune interlocutoarea noastra.

Primul director al muzeului a fost Romeo Draghici, executorul testamentar al lui Enescu, care a locuit in casa din spate pana la moartea sa in 1983 si care a detinut aceasta functie timp de peste doua decenii.

Muzeul Enescu a fost infiintat in cateva dintre incaperile din partea dreapta a palatului. In partea stanga s-a mutat din acelasi an Societatea Compozitorilor Romani (actuala Uniunea a Compozitorilor si Muzicologilor din Romania), al carei presedinte fusese George Enescu, inca de la infiintarea ei in 1920.

In 1967, cu un an inainte de a muri, Maruca, care a cerut sa ii fie scris pe mormant Maria Enescu, doneaza statului roman, respectiv Consiliului pentru Cultura si Arta (actualul Minister al Culturii), intregul palat si casa din spate, conditionat de pastrarea muzeului.

„Nimeni si nimic sa nu impiedice muzeul niciodata in indeplinirea misiunei sale, spune Maruca in actul de donatie”, precizeaza consilierul muzeului.

Acest lucru a protejat muzeul de intentiile lui Nicolae Ceausescu care dorea sa il treaca in proprietatea sa dupa anul 1977. Sub pretextul infiintarii unui Muzeu Unic al Muzicii, Ceausescu decide inchiderea Muzeului Enescu.

„In realitate, dorea sa gaseasca o modalitate de a deveni stapan peste acest palat, prin transformarea lui fie intr-o casa de oaspeti pentru partid, fie intr-o locuinta de serviciu pentru unul dintre fiii lui”, afirma Mariana Petrescu.

Evacuat de catre Ceausescu, Muzeul „George Enescu” a continuat sa functioneze in niste incaperi puse la dispozitie de catre Muzeul Literaturii Romane, iar o parte din colectie a ajuns la Muzeul National de Arta.

Din Palatul Cantacuzino a fost evacuata tot atunci si Societatea Compozitorilor Romani, in cateva birouri de la Ateneul Roman.

Muzeul „George Enescu” a revenit in Palatul Cantacuzino, in 1990, cand a fost amenajata si casa din spate, Casa Memoriala „George Enescu”. In 2007, Palatul Cantacuzino este inclus in lista monumentelor Patrimoniului European. Totodata, muzeul devine Muzeul National „George Enescu”, primind cele doua proprietati donate in 1946 – casa din Sinaia si conacul de la Tescani. Cele doua proprietati au devenit sectii ale muzeului.

Muzeul National „George Enescu” din Bucuresti va intra in curand intr-un proces de reabilitare si restaurare. Casa Memoriala din spatele palatului a fost inchisa publicului si va fi deschisa dupa reconsolidare si restaurare. Partea muzeului din interiorul Palatului Cantacuzino se poate vizita. Aici se gasesc manuscrise, partituri, fotografii, instrumente muzicale, biroul lui George Enescu, obiecte si documente care au apartinut marelui muzician si care spun povestea lui.

„Sunt obiecte care au apartinut maestrului. O parte din decoratiile pe care le-a primit de-a lungul vremii. A fost decorat de toti regii Romaniei. A primit Legiunea de Onoare a Frantei in rang de ofiter cavaler si comandor”, afirma Mariana Petrescu, consilier Muzeul National „George Enescu”.

Pe reverul fracului de concert al lui Enescu, din muzeu, se regasesc si insemnele Legiunii de Onoare. Langa fracul de concert se gaseste si costumul de academician pe model francez.

George Enescu a fost primul muzician roman care a devenit membru al Academiei Romane. Se intampla in 1932. Peste ani, in cadul unei intalniri avute la Academie, acesta a avut o disputa cu scriitorul Mihail Sadoveanu.

„Enescu a fost un om cu o coloana vertebrala enervant de dreapta pentru foarte multa lume. Nu intelegea sa faca de niciun fel compromisuri. Era evident ca avea sa se ciocneasca un pic cu Mihail Sadoveanu, despre al carui viraj catre Mitrea Cocor stim cu totii. Se pare ca Sadoveanu incerca sa il imbuneze, spunandu-i: „Maestre, fiti mai ingaduitor. Ce nu face omul pentru o bucata de paine?”. Si se pare ca Enescu i-ar fi raspuns: „Pentru o bucata de paine sunt in stare sa inteleg intotdeauna, pentru o felie de cozonac niciodata”. Asta era Enescu!”, afirma cu emotie in glas Mariana Peterscu.

Marele compozitor, violonist, pedagog, pianist si dirijor roman George Enescu a murit la Paris in 4 mai 1955, in camera unui hotel. Cu un an inainte suferise insa un atac vascular. „Se vede pe mulajul mainilor care este in expozitie, ca mana i-a ramas afectata de acel atac vascular”, precizeaza interlocutoarea noastra.

Intr-una dintre incaperile muzeului, unde se regasesc fotografii din copilaria lui Enescu, este si vioara pe care acesta a primit-o cadou de la tatal sau pe cand avea patru ani. In patrimoniul muzeului, in categoria Tezaur, se afla si vioara Guarnieri din 1731, intitulata „Catedrala”, ce i-a apartinut lui Enescu si care acum este folosita in concerte nationale si internationale, in baza unui contract de comodat, de violonistul Gabriel Croitoru.

In depozitele muzeului din Palatul Cantacuzino se regasesc si alte viori ce au apartinut muzicianului, una dintre ele fiind creata in 1935 special pentru mana lui de catre lutierul Paul Kaul. Comanda primita de la Enescu a adus si faima lutierului francez. „Enescu avea niste maini foarte mari, minunat pentru un pianist, un pic mai dificil pentru un violonist”, afirma consilierul Mariana Petrescu.

Aceste viori sunt scoase din depozit si folosite de muzicieni consacrati sau in devenire in concertele care au loc constant intr-una dintre salile Muzeului National ”George Enescu” in cadrul proiectului demarat in urma cu trei ani „Viorile lui Enescu”. „O vioara este un instrument care ca sa traiasca mult trebuie sa fie cantata”, precizeaza aceasta.

Implicarea lui George Enescu in Primul Razboi Mondial a fost imortalizata intr-o fotografie care se regaseste in muzeu.

”O zi din viata lui in acea perioada a razboiului arata cam asa: dimineata era in spital cu halat de infirmier, la dispozitia medicilor si a celor cu pricepere medicala, facand tot ceea ce i se spunea sa faca. La pranz isi punea haina si isi lua vioara si mergea prin saloane si canta sa aline durerile ranitilor, iar seara sustinea concerte de binefacere in favoarea Crucii Rosii”, afirma reprezentanta muzeului.

O alta fotografie din Palatul Cantacuzino infatiseaza o parte dintre membrii Orchestrei Filarmonice de la Iasi, infiintata de el, si ai carei 79 de muzicieni au fost adunati de George Enescu din transee. Alaturi de acestia a sustinut concerte de binefacere.

”Banii ii doneaza integral Crucii Rosii, de altfel, din concertele pe care el le tine in Romania si in Franta, nu opreste nimic pentru el... Este foarte cunoscut compozitorul, toata lumea vorbeste de compozitor, dar probabil ca, nu probabil, ci sigur, in epoca aceasta, misiunea pe care muzeul si-o asuma, aceea de a-l face pe Enescu pe intelesul tuturor si de a promova modelul uman, este foarte importanta, pentru ca tinerii din ziua de azi nu mai au prea multe modele”, afirma in incheiere Mariana Petrescu, consilier Muzeul National „George Enescu”.

Articole asemanatoare