Cultura si divertisment

Filmul, disponibil de cateva zile pe Netflix, readuce in fata subiectul unui conflict atomic, un subiect care, in ciuda atentiei pe care o primeste din cand in cand in presa, mai ales in contextul razboiului din Ucraina si al evenimentelor din Iran din acest an, n-a mai fost explorat cu atentie in cinematografia ultimilor ani. Absenta lui din mainstream se simte cu atat mai acut cu cat Doomsday Clock (indicator simbolic creat in 1947 de Bulletin of the Atomic Scientists, care arata, metaforic, cat de aproape este omenirea de un cataclism global) a ramas, in ultimul timp, la unul dintre cele mai ridicate niveluri de la introducerea lui. Paradoxul e strident: desi riscurile sistemice cresc, conversatia publica acorda rareori atentia cuvenita acestui subiect. In aceasta... sa-i spunem "liniste nelinistitoare", "A House of Dynamite" nu doar ca umple un gol, ci il lumineaza, oferind o perspectiva realista asupra subiectului: tensiunea procedurala, detaliul tehnic si umanul din spatele protocoalelor de lansare sunt tratate cu mare atentie la detalii. In scurta perioada de la lansare, filmul a fost apreciat de oameni care au lucrat in zona militara si politica pe dosarul nuclear, multi numindu-l deja unul dintre cele mai realiste filme realizate pe acest subiect. Un film necesar "A House of Dynamite" e un film necesar, poate chiar urgent, intr-o lume tot mai polarizata si tot mai incercata de crize suprapuse. Nu vine cu solutii facile si nici nu ne imbata cu eroisme: ne obliga, in schimb, sa privim lucid mecanismele care, in cateva minute, pot decide soarta a milioane. Traim cu impresia ca amenintarea e abstracta, "a altora"; filmul o aduce aproape si ne aminteste ca ordinea lumii atarna, clipa de clipa, de decizii omenesti. Filmul ne arata ca peste capul nostru sta mereu o secure (sau, daca preferam imaginea clasica, sabia lui Damocles) si ca responsabilitatea de a nu o lasa sa cada nu e doar a "lor", ci si a noastra prin felul in care vorbim, ce cerem celor care decid si cat de serios tratam subiectul. Inevitabil, urmarind filmul, m-am gandit la "Dr. Strangelove", reperul suprem pe subiect; doar ca aici nu e satira neagra, ci un realism aproape clinic. Despre ce este filmul mai exact? "Ok, e un film diferit...", probabil spui dupa ce ai citit mai sus. "Dar despre ce este vorba?" "A House of Dynamite" urmareste cateva ore din viata unor oameni din centrele de comanda ale SUA in momentul in care un eveniment aparent minor se declanseaza. Evenimentul este prezentat din perspective diferite, iar intensitatea lui creste cu fiecare minut: din ceva minor devine unul existential. Totul porneste de la o anomalie aparent banala, un semnal care poate fi o eroare, dar care pe masura ce timpul trece devine un pericol din ce in ce mai mare. Filmul nu se lasa dus in zona spectaculosului tipic: cladirile nu sar in aer si nu avem eroi providentiali. In schimb, vedem cum se pun in miscare proceduri, protocoale si orgolii, cum se masoara cuvintele si cum se numara minutele. Spatiile sunt inchise, birouri, buncare, sali de briefing, iar tensiunea vine din reactiile umane la incertitudine: cine isi asuma semnatura, cine intarzie decizia, cine intelege cu adevarat ce e in joc. Povestea este spusa in trei acte care urmaresc acelasi eveniment din trei perspective, punand in lumina modul in care oameni diferiti reactioneaza la aceeasi amenintare. E greu de descris in text sentimentul pe care il simti in timpul vizionarii, dar pot spune ca atmosfera tensionata creaza o axietate pe care cel mai probabil regizorul si-a dorit-o de la privitori. Finalul, usor controversat? Fara sa dau spoilere o sa incerc sa explic viziunea mea asupra lui. Da, finalul e usor controversat si cred ca e bine ca e asa. Pentru unii va parea o eschiva, lipsa acelei "linii" trase la final care sa-ti spuna ce sa simti. Pentru mine, insa, tocmai asta il face aproape perfect. Filmul refuza "verdictul" si ne lasa loc de contemplatie, acolo unde intelegi ca anxietatea nucleara nu se inchide odata cu genericul; ramane cu tine. Am vorbit cu alte persoane care au vazut filmul si ar fi vrut o concluzie clara; eu am simtit ca o astfel de concluzie ar fi mintit materialul. In esenta, filmul e despre fragilitatea deciziei sub presiune, despre cum procedurile, aparent reci si inflexibile, sunt de fapt pline de fisuri umane. Si, in esenta, ar trebui sa fie un dus rece pentru noi toti, cei care uitam cat de fragila este lumea in care traim. De la pace la democratie, totul poate fi pus la incercare in orice moment. O secventa cu multe intelesuri Am ales si o mica secventa din film, aparent fara importanta, dar cu multe intelesuri. Un moment in care filmul arata ca are si substrat este acela in care plaseaza inteligent o referinta istorica ce ne obliga la comparatie. Unul dintre personaje este surprins de actiune in timp ce participa la reconstituirea celei mai sangeroase batalii din Razboiul Civil. Acolo, pe cateva zeci de hectare, tehnologia epocii producea un carnaj de neimaginat pentru vremea respectiva: sute, mii, apoi zeci de mii de morti. Aici, in prezent, instrumentarul deciziei e mai steril, mai silentios, dar scara distrugerii a devenit incomparabila: "A House of Dynamite" vorbeste deschis despre milioane de potentiale victime, ca o consecinta aproape birocratica a unor proceduri care par doar niste tabele si confirmari. Montajul (sau simpla alaturare de idei) functioneaza ca un memento al progresului cu dublu tais: am evoluat in logistica si precizie, dar si in capacitatea de a multiplica suferinta. Actorii - o distributie foarte buna "A House of Dynamite" se bucura si de o distributie foarte buna. Doi actori ies in fata, pentru mine: Jared Harris, in rolul Secretarului Apararii, Reid Baker, joaca autoritatea nu prin volum, ci prin control, pauze perfecte, priviri care masoara consecinte, gesturi abia vizibile (o ajustare de cravata, o buza prinsa intre dinti) ce transmit presiunea functiei in contextul evenimentelor. In contrapunct, Rebecca Ferguson, Captain Olivia Walker in Watch Floor, ofera pulsul moral si tehnic al povestii. Insistenta ei de a numi pericolul pe nume atunci cand ceilalti ar prefera ambiguitatea devine motorul emotional al filmului. Din jurul lor, un ansamblu solid: Idris Elba ca presedinte (prezenta cu greutate, dar atent umanizata), Gabriel Basso ca adjunct al consilierului pentru securitate nationala, Tracy Letts in cheia "soimului" strategic, plus aparitii importante de la Anthony Ramos, Moses Ingram, Jonah Hauer-King si Greta Lee.