Politic-Social

Exemplele sunt deja aici. Barcelona a echipat patru autobuze cu camere care identifica patrunderea ilegala pe banda de autobuz. Intr-o luna, au detectat aproximativ 2.500 de incalcari: aproape 80 pe zi, cu doar patru vehicule. Madrid a instalat semafoare "inteligente" care numara pietonii si a anuntat sisteme capabile sa detecteze automat soferii fara centura, scrie El Economista. Iar DGT (Directia Generala de Trafic) a facut un pas si mai departe: camere pe tronsoane ale autostrazilor compara numarul de inmatriculare la inceput si la final; daca intre cele doua puncte ai traversat o linie continua ca sa schimbi banda, 200 de euro si amenda iti soseste in cutia postala. Totul fara interventie umana in prima instanta. Noile amenzi cu inteligenta artificiala Acesta marcheaza o schimbare de paradigma. IA urbana inceteaza sa fie un copilot al mobilitatii si devine un inspector permanent. Nu urmareste infractiuni majore sau comportamente extrem de periculoase; vizeaza micile incalcari masive care, istoric, scapau controlului din motive de cost: nu poti pune un agent la fiecare intersectie sau in fiecare autobuz, dar poti instala camere cu modele care nu obosesc, nu cer ore suplimentare si nu se lasa distrase. Costul marginal al sanctionarii se apropie de zero. Rezultatul: mai multa conformare cu mai putini agenti... si o senzatie tot mai puternica de "big brother". Diferenta fata de radarul clasic nu este doar tehnica, ci si de amploare. Radarul supravegheaza puncte cu risc dovedit, unde statistica arata ca trebuie redusa viteza. Noile sisteme dizolva ideea de punct fix: fiecare autobuz devine un inspector mobil, fiecare intersectie un potential punct de control. Trecem de la supraveghere selectiva la supraveghere ubicua. Asta schimba comportamentele, dar schimba si perceptia legitimitatii: nu e acelasi lucru sa fii "prins" intr-un tronson semnalizat pentru siguranta, versus senzatia ca intregul oras a devenit un circuit de control continuu. Este bine sau rau? Intrebarea e incompleta. Relevant este ce contract social apare atunci cand automatizam sanctionarea. Exista beneficii evidente: suma "micilor" incalcari provoaca ambuteiaje, stres si accidente reale; descurajarea lor imbunatateste convietuirea. In plus, automatizarea reduce arbitrarul si poate furniza date valoroase pentru o mai buna planificare. Dar exista si costuri: fals pozitive greu de contestat, zone supravegheate excesiv, derapaj de scop (ce a fost instalat pentru mobilitate se transforma in politie), si un "chilling effect": conducem "pentru camera", prioritizand cum ne vede algoritmul in locul contextului real. Aici apar intrebarile pe care o democratie matura ar trebui sa le rezolve inainte de a multiplica numarul de camere: Acuratete si revizuire umana. Care este rata de eroare a fiecarui sistem? Ce procent este verificat manual inainte de sanctionare? Ce se intampla in cazurile limita (evitarea unui impact, ambulanta, lucrari semnalizate prost)? Transparenta tehnica. Ce model este folosit, de la ce furnizor, cu ce versiune si cu ce date a fost antrenat? Nu cerem dezvaluirea secretelor industriale, dar documentatia publica necesara auditarii comportamentului si eventualelor biasuri. Confidentialitate si retentie. Care este baza legala exacta, cat timp sunt pastrate imaginile si placutele de inmatriculare, cine are acces si cu ce trasabilitate? Minimizarea ca regula: ce nu este necesar pentru sanctionare nu se pastreaza. Cai eficiente de contestare. Daca o masina te acuza, cum poti contesta fara sa devina un calvar birocratic? Reguli clare: suspendare provizorie a sanctiunii cand prezinti dovezi rezonabile; termene scurte; explicabilitate: ce a observat sistemul, in ce cadru, cu ce prag. Criterii de instalare. Unde sunt amplasate si de ce? Care este indicatorul de succes: incasari, reducerea accidentelor, fluidizarea traficului? Fara indicatori publici, tentatia de a le transforma intr-un impozit mascat devine prea mare. Audituri independente. Nu o data la un deceniu, ci periodic, cu publicarea rapoartelor si corectii obligatorii daca se detecteaza biasuri sau rate de eroare inacceptabile. Comparatia cu radarele ajuta la intelegerea riscului: cand utilizarea lor a fost reglementata, a existat obligatia de semnalizare, omologare si controale metrologice. In cazul IA de viziune, lucrurile sunt similare, dar mai complexe, deoarece nu masoara un numar (km/h), ci interpreteaza o scena: o motocicleta care atinge o linie, o masina al carei centura "pare" necuplata, o banda de autobuz "ocupata" de un curier oprit 20 de secunde. Ambiguitatea contextuala cere mai multe garantii, nu mai putine. Si cetateanul? Aici intra cultura. Acceptam camera care ne protejeaza intr-un loc periculos pentru pietoni; ne e mai greu sa acceptam camera care sanctioneaza la distanta orice micro-incalcare pe care inainte o rezolva un agent cu discernamant (si, uneori, cu bun-simt). Algoritmul nu are zile bune sau proaste; asta poate fi o virtute... sau un defect cand norma cere proportionalitate. Legitimitatea nu va veni doar din respectarea legii, ci din modul in care o aplicam: cu reguli clare, limite vizibile si contragreutati reale. Pozitia e practica: sa nu negam potentialul de descurajare si eficienta - ar fi naiv -, dar sa impunem bariere de siguranta inca din proiectare: Semnalizare prealabila si harti publice cu toate dispozitivele. Revizuire umana obligatorie in categoriile predispuse la erori (centura, telefon, invazie scurta din cauza unui obstacol). Publicarea trimestriala a metricilor: sanctiuni, rata falselor pozitive, destinatia banilor incasati. Retentie minima si anonimizare implicita. Un organism independent care sa auditeze modelele si criteriile de instalare, cu putere sanctionatorie. Inteligenta artificiala este deja pe strada. Intrebarea nu este daca ne va amenda - deja o face -, ci in ce conditii. Daca lasam ca logica ieftinului si ubicuitatii sa dicteze ritmul, vom transforma orasul intr-un panou de control care descurajeaza la fel de mult abuzurile cat si exceptiile rezonabile. Daca, in schimb, cerem explicabilitate, limite si cai reale de contestare, poate obtinem un echilibru: mai multa conformare, mai putina arbitraritate si o tehnologie in slujba convietuirii, nu a incasarilor. Pentru ca noutatea nu este ca schimbarea benzii peste linie continua e interzisa. Noutatea este ca acum, exista intotdeauna cineva care se uita. Iar intr-o democratie, a privi implica si obligatii: de a explica, limita si raspunde.