Cultura si divertisment

Prima clarificare necesara este una de ordin metodologic: trebuie sa ne intrebam ce tine de adevarul istoric si ce tine de constructia artistica? Din punct de vedere strict documentar, stim foarte putine lucruri despre viata (personala a) lui William Shakespeare. Se pare ca cel mai mare dramaturg englez al tuturor timpurilor si unul dintre cei mai importanti scriitori din istoria lumii a avut un fiu, Hamnet, nascut in 1585 si mort in 1596, la varsta de numai 11 ani. Cauza mortii acestuia nu este istoric cunoscuta. Nu avem marturii sau acces la alte izvoare (istorice) cu privire la eventualele consecinte biografice sau literare ale acestei pierderi si suferinte. Este adevarat, insa, ca, in engleza elisabetana, Hamnet si Hamlet erau variante intersanjabile ale aceluiasi nume, fapt bine atestat din punct de vedere filologic. Tot ceea ce depaseste aceste repere istorice minimale apartine, asadar, fictiunii: mai intai literare (ma refer la romanul omonim publicat de Maggie O'Farrell in 2020), iar mai apoi cinematografice (ma refer, desigur, la filmul Hamnet, regizat in 2025 de Chloe Zhao si inspirat de romanul semnat de O'Farrell). Atat romanul din 2020, cat si filmul din 2025, nu reprezinta o biografie a lui William Shakespeare, ci o reconstructie emotionala - facuta cu foarte mult talent literar si cinematografic - a unei traume (istoric) reale: moartea prematura a fiului sau, Hamnet, in 1596. Atat cartea (2020), cat si filmul (2025), sugereaza, asadar, ca uriasa capodopera a literaturii universale, Hamlet, este de fapt un recviem dramaturgic pe care William Shakespeare il compune in memoria unicului sau baiat, Hamnet, decedat prematur la varsta de numai 11 ani. Atat cartea (2020), cat si filmul (2025), au meritul ca muta partial si deliberat atentia publica si centrul de greutate dinspre geniul incontestabil al lui William Shakespeare (care apare ca personaj oarecum secundar) catre familia acestuia (sotia marelui dramaturg - infatisata, de altfel, inclusiv in fotografia de coperta a acestui articol, realizata la premiera londoneza a tragediei Hamlet, montata de The Globe Theatre - este, de fapt, personajul principal al filmului), printr-o procedura care combina rigoarea istorica minimala cu profunzimea emotionala. Este esential faptul ca filmul Hamnet nu fraudeaza istoria, ci propune o lectura literara adaptata acesteia. Asadar, Hamnet nu este o fictiune arbitrara sau gratuita. Filmul nu pretinde ca spune adevarul istoric - pentru ca pur si simplu acest adevar istoric nu exista -, ci propune un adevar posibil si profund uman, despre o suferinta personala (cauzata de o pierdere ireversibila) si transformarea acesteia in cultura. In acest sens, Hamnet ne ofera o sansa rara de reconectare cu Shakespeare - dar nu cu geniul universal, nu cu monumentul literar, nu cu autorul canonizat in manualele scolare -, ci pur si simplu cu omul (inserat cu mult talent artistic intr-o lume dura, fragila si nesigura, asa cum era Anglia elisabetana in secolul XVI). Un Shakespeare care scrie si traieste intr-o societate in care moartea copiilor nu era exceptia, ci regula. Dar este un Shakespeare care preda latina copiilor de bani gata pentru a plati datoriile tatalui sau, un Shakespeare care poseda, deci, instrumentul cognitiv al cunoasterii stiintifice supreme (accesul la limbile clasice), un Shakespeare care intelege in profunzime mitologia antica si o interiorizeaza (mai cu seama cand ii relateaza sotiei sale naratiunea mitologica a lui Orfeu si Euridice), un Shakespeare care apare ca un arhetip al artistului absolut (simbolizat de Orfeu care are puterea sa deschida portile imparatiei intunericului peste care domneste Hades) si care coboara in infern in incercarea esuata de a-l recupera pe cel drag si pierdut. Intr-o maniera relativ apropiata aceasta tema o regasim si in Tosca de Puccini, in superba arie pentru soprana Vissi d'arte, cantata de Floria Tosca, care este un crez existential al artistului, ajuns intr-o situatie disperata. Scriind capodopera Hamlet, Shakespeare coboara in lumea mortilor, asemenea lui Orfeu din mitologia greaca, in tentativa de recuperare a celui disparut si cazut in ghearele lui Hades (nimfa Euridice, sotia lui Orfeu, este sublimata in Hamnet de fiul dramaturgului, care moare la numai 11 ani). In toate situatiile ilustrate, esecul este inevitabil: atat Orfeu (exemplul clasic) cat si Floria Tosca la Puccini sau Shakespeare in Hamnet se intorc din periplul facut in lumea mortilor fara cel iubit si cautat (Euridice, Mario Cavaradossi sau Hamnet). In filmul Hamnet, aceasta structura este limpede: Shakespeare coboara simbolic in scris dupa copilul pierdut, si chiar daca nu il poate aduce inapoi din punct de vedere biologic, o face doar literar, prin capodopera universala a genului dramatic, Hamlet. Una dintre cele mai puternice intuitii ale filmului este imaginea lui Shakespeare pe malurile insalubre ale Tamisei din Londra elisabetana a secolului XVI, clatinandu-se, epuizat, dupa pierderea unicului sau baiat. In acel context, replica a fi sau a nu fi nu mai apare ca o problema abstracta sau metafizica (asa cum este interpretata in literatura sau filosofie), ci ca o interogatie viscerala, existentiala, formulata din corp, din oboseala, din doliu. Londra anilor 1590 este marcata de ciuma, de oameni care tusesc, de saracie extrema, de lipsa oricarui sistem medical functional. Teatrele se inchid periodic din cauza epidemiilor. Speranta de viata este dramatic de scazuta. A fi sau a nu fi devine, in acest context, nu o dilema filozofica sofisticata, ci o intrebare despre supravietuirea personala. Aceasta lectura este sustinuta si de poezia shakespeariana din aceeasi perioada. Fragmentele retinute si memorate de mine in timpul vizionarii filmului trimit cu claritate la versurile funebre despre timp, moarte si disparitie - regasite in sonetul XII in special -, scrise de Shakespeare in proximitatea mortii lui Hamnet. Ritmurile despre frumuseti care se sting, despre viata care palpaie, despre timpul care inainteaza indiferent si impasibil la soarta oamenilor, despre generatiile care dispar nu sunt simple exercitii retorice ale celui mai mare dramaturg englez. Aceste versuri ale sonetului XII pot fi citite, legitim, ca elegii discrete, ca incercari de a da forma unei pierderi incomensurabile care nu poate fi spusa si nici expusa in mod direct. Aici, interpretarea biografica nu este o trivializare a operei, ci, din contra, o adancire a ei. De aceea, ideea ca filmul intruchipeaza moartea lui Hamnet si nasterea lui Hamlet nu este o impresie facila, ci o ipoteza interpretativa, care are profunzime, daca este privita din aceasta perspectiva funebra. Hamlet nu este explicat mecanic de moartea copilului de 11 ani, dar aceasta pierdere il face, din punct de vedere uman, inteligibil. Filmul sugereaza, cu multa finete, ca marile capodopere nu se nasc din armonie, ci din ruptura si suferinta atroce. Ca uneori interpretarile personale si existentiale sunt mai aproape de adevar decat cele pur filosofice. In acelasi timp, Hamnet este un film despre fragilitatea radicala a vietii premoderne. Fara asistenta medicala, fara tratamente, fara institutii de protectie sociala, moartea era omniprezenta si banalizata. La fel ca in lumea romaneasca veche, de care m-am ocupat in cartile mele. Din aceasta perspectiva, filmul functioneaza si ca un memento istoric: abia in secolul XX speranta de viata s-a dublat in Europa, ca urmare a alimentatiei, medicinei si combaterii bolilor. Ceea ce astazi consideram normalitate biologica era, acum patru secole, un privilegiu rar. Filmul nu idealizeaza trecutul: il arata crud, asa cum de fapt si este. Reconstructia cinematografica a universului elisabetan (public si privat, casnic si stradal, rural si urban) este, din acest punct de vedere, una dintre marile reusite ale filmului. Londra este murdara, precum fetele triste ale oamenilor, Tamisa este un spatiu liminal intre viata si descompunere, targurile de provincie sunt obscure, strazile desfundate, inecate in noroaie, pe marginea carora regasim oameni fara adapost, incalzindu-se la focuri improvizate. In schimb, bucatariile elisabetane sunt perfect amenajate pentru a reda epoca istorica respectiva. Cand privesti, ca roman, acest film, poti sa intelegi decalajele de dezvoltare dintre Occident si Orient numai din modul in care sunt amenajate si decorate casele: nici macar in interbelicul urban romanesc nu aveam bucatarii amenajate la nivelul de utilare pe care il regasim intr-un targ obscur englezesc din secolul XVI. Daca stii sa privesti cu atentie detaliile si cunosti putina istorie sociala romaneasca, filmul devine un instrument stiintific foarte bun. "Un film absolut exceptional" Nu e deloc intamplator ca tragedia Hamlet a fost jucata, pentru prima data, in jurul anilor 1600-1601, la The Globe Theatre pe malurile insalubre ale Tamisei, intr-o Londra a bolii, a saraciei si a mortii cotidiene. Nu e deloc intamplator ca aceasta este, de fapt, ultima scena a filmului. Caci, acolo, la periferia Londrei si la marginea respectabilitatii, tragedia personala a lui William Shakespeare - Hamlet (care metamorfozeaza moartea lui Hamnet) - se transforma intr-un recviem dramaturgic al modernitatii timpurii. Intre berariile, tavernele, bordelurile, luptele si jocurile stradale, Hamlet de Shakespeare devine locul in care doliul privat capata forma publica, iar pierderea ireversibila se converteste in constiinta culturala. Hamnet este un film absolut exceptional intrucat infatiseaza corect originea modesta si populara a artei dramatice. Teatrul si opera nu s-au nascut in centrele bogate ale metropolelor europene, ci la periferiile sarace ale acestora. Nu insist acum asupra acestei teme, dar imi face placere ca am abordat-o cu studentii mei, in semestrul trecut, la cursul de Incursiuni in sociologia artelor. Asadar, Hamlet, cea mai profunda tragedie a modernitatii timpurii, a fost jucata, pentru prima data, intr-un teatru popular, aflat la periferia orasului, pe malurile insalubre ale Tamisei, nu intr-un spatiu al respectabilitatii, ci intr-unul al fragilitatii si vulnerabilitatii sociale. De asemenea, filmul este fabulos pentru ca invita la o meditatie produnda asupra sensului culturii in societatea contemporana: iti arata ca oamenii obisnuiti de la periferia Londrei elisabetane aveau acces la Shakespeare si la teatrul acestuia, in secolul XVI, ceea ce nu se poate spune despre bucurestenii care locuiesc in Berceni sau Rahova astazi. In capitala Romaniei, toate institutiile de cultura sunt concentrate, in secolul XXI, in buricul targului. Nu mai vorbesc de provincie. Nu insisit acum asupra acestei teme, caci voi reveni asupra ei. Dar nu avem spatii culturale consacrate in marile cartiere periferice si concentrari demografice urbane dintr-o metropola europeana, cum este Bucurestiul anilor 2020. Costumele purtate in film - care redau in mod fidel universal social de referinta - sunt grele, uzate, functionale, marcand diferente sociale si constrangeri materiale. Corpul uman apare constant ca fiind vulnerabil si suferind, expus bolii si epuizarii. Culorile materialelor textile care imbraca actorii sunt spalacite prin suprapurtare. Totul contribuie la o lume traita, nu muzeificata. Coloana sonora, desi utilizeaza instrumente de epoca, ramane, dupa perceptia mea, relativ modesta si lipsita de monumentalitate, de sensibilitate si memorabilitate. Muzica nu ajuta cu nimic efortul regizoral de reconstructie a unei lumi pierdute. La nivel strict personal, as fi preferat o integrare mai consistenta a muzicii clasice englezesti din epoca elisabetana, care, dupa parerea mea, ar fi adancit senzatia de imersiune istorica. Va invit sa nu fiti de acord cu mine si sa-mi argumentati contrariul. Oricum, cineva precum Constantin Laurentiu, directorul Festivalului de Muzica Veche Bucuresti, daca ar fi fost selectat drept consultant artistic al filmului - intr-o perspectiva contrafactuala, desigur - cu certitudine ar fi facut niste sugestii muzicale mai bune. Citit astfel, Hamnet devine mai mult decat un film istoric sau o adaptare literara. El poate fi inteles si intr-o cheie sociologica a modernitatii vulnerabile. Capodopera Hamlet are asadar destinul unui copilul pierdut care se intoarce din ghearele lui Hades in mod simbolic. In film, micutul Hamnet a pacalit moartea atat biologic (caci o atrage catre sine dinspre sora lui geamana si bolnava de ciuma), cat si cultural. Tragedia personala din viata lui Shakespeare este transfigurata intr-una dintre cele mai mari opere despre moarte din istoria literara a umanitatii. La final, celebra replica restul e tacere nu mai este doar o concluzie dramaturgica. Este recunoasterea limitei limbajului in fata mortii. Acolo unde nu mai poate spune nimic, literatura tace. Iar filmul, cu inteligenta si retinere, respecta aceasta tacere. In incheiere, cartea (2020) si filmul (2025) ne invita sa recitim si sa revedem tragedia Hamlet. Invitatie pe care o imbratisez prin aceasta cronica sociologica facuta filmului. Hamnet aduce un imens serviciu literaturii universale, precum Cravata galbena (filmul despre Celibidache) muzicii clasice. Dupa parerea mea, este extrem de importanta utilizarea resurselor cinematografice pentru readucerea permanenta in atentia generatiilor contemporane a capodoperelor clasice.