Cultura si divertisment

In secolul XX bantuit de demonii irationalului, de zgomotul obuzelor si de tacerea apasatoare a temnitelor ideologice, au existat oameni care si-au transformat mintea intr-o cetate de neinvins. Nicolae Bagdasar a fost unul dintre acesti arhitecti ai spiritului. Nascut sub semnul modestiei la Rosiesti, in Vaslui, si stins in anonimatul demn al Bucurestiului comunist, el a reprezentat acea fibra de rezistenta intelectuala care nu s-a rupt nici sub presiunea razboiului, nici sub cizma totalitarismului. Viata sa nu este doar o insiruire de titluri academice si date bibliografice, ci o parabola despre puterea ratiunii de a ramane verticala intr-o lume care se prabuseste. Povestea incepe pe 5 februarie 1896, intr-un sat din Vaslui, loc al nasterii multor spirite mari ale culturii romane. Copilaria lui Nicolae Bagdasar poarta amprenta simplitatii rurale, dar si a setei nepotolite de cunoastere. Drumul de la scoala primara din Rosiesti la prestigiosul Colegiu National "Gheorghe Rosca Codreanu" din Barlad a fost prima sa victorie impotriva destinului anonim. Istoria avea, insa, alte planuri pentru generatia sa. Tineretea i-a fost curmata brutal de izbucnirea Primului Razboi Mondial. Intre 1916 si 1918, studentul la filosofie a trebuit sa schimbe condeiul cu arma. Absolvent al Scolii Militare de la Botosani, tanarul sublocotenent Bagdasar a cunoscut oroarea transeelor in Regimentul 51/52 Infanterie. Acolo, in noroiul amestecat cu sange, unde logica dispare si instinctul de supravietuire primeaza, s-a plamadit caracterul viitorului ganditor. Poate ca acolo, privind moartea in fata, a inteles ca singurul refugiu real al omului este mintea sa, capacitatea de a ordona haosul prin ratiune. Razboiul nu l-a inrait, ci l-a disciplinat, transformandu-l dintr-un visator intr-un luptator al ideilor. Demobilizarea a insemnat intoarcerea la adevarata sa vocatie. Licenta in Litere si Filosofie la Universitatea din Bucuresti (1922) a fost doar preludiul. Adevarata sa formare intelectuala s-a desavarsit in Germania, la Universitatea din Berlin, unde si-a obtinut doctoratul in 1926. Intr-o Germanie care fierbea cultural si politic, Bagdasar a absorbit rigoarea kantiana si disciplina metodologica, valori pe care avea sa le aduca inapoi in Romania ca pe un tezaur. Intors in tara, Nicolae Bagdasar nu s-a multumit sa fie doar un profesor, a devenit un constructor de institutii si, alaturi de mentorul sau, C. Radulescu-Motru, a pus bazele infrastructurii filosofice romanesti. A fost sufletul Societatii Romane de Filosofie, secretarul neobosit al "Revistei de Filosofie" si fondatorul Editurii Filosofice. Timp de un deceniu si jumatate, nimic important in gandirea romaneasca nu s-a miscat fara ca Nicolae Bagdasar sa nu fi pus umarul. A fost omul din umbra care a facut ca lumina sa ajunga la public, coordonand monumentala "Istorie a filosofiei moderne", o lucrare de o ambitie coplesitoare pentru acele vremuri. Cariera sa academica a fost o ascensiune continua, bazata exclusiv pe merit. De la asistent la Bucuresti, a ajuns profesor titular la Universitatea din Iasi, la catedra de Epistemologie si Metafizica. In 1943, la apogeul carierei sale, Academia Romana l-a primit in randurile sale ca membru corespondent, recunoasterea suprema a unui om care credea ca destinul Romaniei depinde de maturizarea sa culturala. Dar istoria, ciclica si cruda, l-a lovit din nou. Daca prima data a fost razboiul, a doua oara a fost "pacea" instaurata de tancurile sovietice. Anul 1948 a marcat inceputul tragediei pentru elita intelectuala romaneasca, caci regimul comunist, instalat cu forta, nu avea nevoie de ganditori rationalisti, ci de propagandisti docili. Pentru Nicolae Bagdasar, lovitura a fost devastatoare. In 1948, noul regim i-a retras titlul de membru al Academiei, intr-un gest de epurare barbara care a vizat stergerea memoriei culturale a natiunii. Un an mai tarziu, in 1949, a fost destituit din invatamantul superior. Profesorul care formase generatii de studenti la Iasi si Bucuresti a fost aruncat la marginea societatii, i s-a luat catedra, i s-a luat tribuna, dar nu i s-a putut lua mintea. Aceasta "moarte civila" a fost, poate, mai dureroasa decat transeele din tinerete. Sa fii redus la tacere, sa vezi cum opera ta este interzisa sau ignorata, sa fii obligat sa lucrezi in anonimat la institute de istorie in care erai supravegheat de activisti de partid, aceasta a fost crucea pe care Nicolae Bagdasar a trebuit sa o poarte. Revista "Ethos", pe care o co-dirija, a fost inchisa, iar vocea sa publica a fost sugrumata. Ceea ce defineste cu adevarat un caracter nu este momentul de glorie, ci modul in care traverseaza desertul. Nicolae Bagdasar nu s-a dezis, nu a facut pactul cu diavolul ideologic, nu a scris ode noului regim, ci s-a retras in munca de cercetare, devenind coordonator la "Dictionarul Enciclopedic Roman". Acolo, in acea munca de Sisif, de ordonare a definitiilor si conceptelor, si-a gasit refugiul, continuand sa fie un gardian al cuvintelor si al sensurilor corecte, intr-o epoca a limbii de lemn. Dupa pensionarea din 1959, batranul filosof s-a retras in apartamentul sau, transformat in sanctuar al cartilor si al scrisului. A continuat sa lucreze cu o tenacitate impresionanta la revizuirea operei sale, in special a "Teoriei Cunostintei". Stiind, probabil, ca nu va apuca sa o vada republicata intr-o forma libera de cenzura, scria pentru viitor, scria ca un pariu cu eternitatea, convins ca ratiunea va invinge, in cele din urma, barbaria. Cele 14 lucrari lasate in manuscris sunt marturia acestei rezistente tacute. Nicolae Bagdasar a refuzat sa se lase invins de istorie. Chiar si reabilitarea partiala din 1970, cand a fost primit in noua Academie de Stiinte Sociale si Politice, a fost un gest tardiv al unui regim care incerca sa-si legitimeze existenta prin recuperarea marilor valori. Adevarata sa victorie a fost aceea ca a ramas, pana in ultima clipa, fidel propriilor principii clare ale gandirii. Nicolae Bagdasar s-a stins pe 21 aprilie 1971, la Bucuresti, si a fost inmormantat la Cimitirul Bellu, alaturi de alte umbre mari ale culturii noastre. Astazi, cand deschidem volumele sale despre David Hume sau despre teoria cunoasterii, nu citim doar analize filosofice, citim printre randuri povestea unui om care a crezut cu fanatism in puterea adevarului. El ne invata ca filosofia nu este un joc abstract de cuvinte, ci o forma de supravietuire, ca demnitatea se pastreaza prin munca si prin refuzul compromisului si ca titlurile academice pot fi luate de decrete politice, dar valoarea intelectuala este inalienabila. Nicolae Bagdasar ramane un model de aristocratie a spiritului, un om care, desi a fost fortat sa taca, nu a incetat niciodata sa gandeasca. Nicolae Bagdasar a plecat dintre noi intr-o primavara tarzie, lasand pe masa de lucru manuscrise care asteptau lumina tiparului. Poate ca trupul sau s-a odihnit in sfarsit in pamantul de la Bellu, dar spiritul sau a ramas captiv intre paginile pe care le-a slefuit cu atata grija. Astazi, cand un student deschide "Istoria filosofiei moderne", mana invizibila a profesorului Bagdasar ii ghideaza lectura, amintindu-ne ca adevarata nemurire nu sta in statui, ci in ideile care supravietuiesc tiraniei timpului. El a fost si va ramane o santinela a ratiunii, veghind ca noaptea ignorantei sa nu ne cuprinda niciodata deplin. A murit stiind ca lumea pentru care a luptat, lumea logicii, a onoarei si a libertatii academice, fusese distrusa. Si totusi, nu a murit invins. Fiecare pagina scrisa in anii de izolare a fost un act de rebeliune, o scrisoare de dragoste trimisa unui viitor pe care spera sa-l vada mai luminos. Nicolae Bagdasar ne-a aratat ca poti fi dat afara din universitate, poti fi sters din enciclopedii, dar nimeni nu te poate da afara din propria ta constiinta. Acolo, in catedrala mintii sale, el a ramas profesor pana la ultima suflare, predand cea mai importanta lectie: aceea a libertatii interioare.