Cultura si divertisment

Ideea ca locuim, acum, intre doua lumi, la granita dintre vara si iarna, vine din perioada precrestina. Suntem, acum, intr-o perioada de trecere. De la cald la frig, de la activitate la inactivitate, de la afara spre inauntru. Asa ca sarbatoarea de astazi, a Mosilor de Toamna, puncteaza, in timp, necesitatea omului de a invata sa se intoarca inspre sine, sa arunce un ochi inspre Dincolo, inspre lumea in care stie ca, odata, va poposi si el. Inspre un echilibru intre doua lumi, intre doua anotimpuri. Se lasa frigul, a mai trecut o vara, am mai murit putin. Intr-adevar, avem de-a face cu o credinta mostenita de la pagani. Intr-adevar, mosii si stramosii nostri primesc acum ofrande si rugaciuni. Un obicei despre care se crede ca dateaza din epoca dacilor Mosii ("manes", cum erau numiti la greci si la romani) erau niste divinitati care trebuiau imbunate cu mancare si jertfe, asa ca portile lumii de Dincolo se deschid, pentru ca acestia sa poata primi rugaciuni si ofrande. Daca nu, se fac strigoi si vin sa-ti strice visele si sa te bantuie. De aceea, "Mosii de Toamna" sau "Focul lui Sumedru" (25 - 26 octombrie, de Sf. Dumitru) marcheaza Trecerea. "Datina deosebit de importanta in lumea satului romanesc, Sarbatoarea Mosilor provine din cultul arhaic al stramosilor totemici. Se presupune ca obiceiul dateaza din vremea geto-dacilor, despre care se crede ca practicau diferite ritualuri religioase. In cadrul acestora, in apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spargeau vase din lut. Si despre cioburile gasite in gropile rituale, descoperite pe teritoriul Romaniei, se crede ca ar fi fost ofrande aduse Mosilor de sub pamant", noteaza Cornel Dan Niculae in "Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc". Toamna, ca inceput al anului Ion Ghinoiu, cercetator al domeniului folcloric de la noi, inainteaza ideea ca, de fapt, populatia straromana avea alt calendar decat cel pe care-l avem noi, acum, in care toamna era inceputul anului: "Ipoteza conform careia populatia straromaneasca, probabil si cea dacica, a avut in uz, asemanator celtilor, un calendar cu inceput de an toamna, celebrat in ziua in care se sarbatoreste azi Samedru, este confirmata si de dansul ritual al pastorilor banateni, executat numai de doua ori pe an: la imperecherea oilor, si dupa sase luni, la alesul sau formarea turmei" (Sarbatori si obiceiuri romanesti). Gasim la Pamfile Tudor, reputat etnolog si folclorist, alte credinte inradacinate in perioade precrestine: "Ciobanii pandesc spre dimineata cum se scoala oile. Daca prima sculata este alba si daca va pleca in jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagra si va pleca spre nord, iarna va fi usoara" ( Pamfile Tudor - Sarbatorile de toamna si Postul Craciunului). "Crestinismul cosmic de sub bolta cerului" Niculita Voronca, folclorist, etnolog, prozatoare retine urmatorul obicei: "In Bucovina usturoiul trebuie semanat pana la Samedru, daca-l semeni dupa, poti sa ai mari pagube. Daca pui totusi cativa catei in pamant, amagesti spiritele si poti sa semeni si dupa Samedru". Observam, prin urmare, un univers intreg de fiinte, de Dincolo si de Dincoace, intre care ne asezam, vremelnic, foarte vremelnic, noi, cei (intrucatva) vii, fie doar si din perspectiva asta a Imediatului. "Panteonul romanesc este o lume mitica atipica in raport cu panteonul greco-roman, alcatuita din divinitati putin cunoscute la nivelul scrisului, dar foarte active la nivelul culturii orale. Mircea Eliade numeste inspirat aceasta realitatea mitica care supravietuieste in sud-estul continentului european crestinism cosmic. Fara a fi erezie, crestinismul cosmic este o liturghie desfasurata atat sub bolta cerului cat si sub cupola bisericii, care cultiva intelepciunea de a trai in pace cu semenii si cu natura personificata din jur. Dumnezeu este aproape de oameni, participa la bucuriile si necazurilelor, ii ajuta, ii pedepseste, sta mai mult cu ei pe Pamant decat cu sfintii in Cer", scrie Ion Ghinea in "Sarbatori si obiceiuri romanesti"). Sarbatorile ca "Orologii biologice" Intre toate sarbatorile de peste an, sarbatorile Mosilor au o semnificatie aparte: ele sunt "orologii biologice" (Ion Ghinea), ele sunt legate intrinsec de munca pamantului, lucru pe care, daca te-ai nascut si ai crescut la oras, nu mai ai functie pentru a-l intelege. Sarbatorile dau ritm muncii. Sarbatorile dau ritm (si sens) vietii omului. "Omul vine din preexistenta in existenta prin nastere si pleaca din existenta in postexistenta prin moarte. Calatoria se desfasoara deci in lumea reala (viata propriu-zisa) si in sfera miticului (inainte de nastere si dupa moarte) si presupune parcurgerea a trei drumuri: preexistential, existential si postexistential", scrie Ion Ghinea. Sarbatoarea Mosilor este, asadar, un pod necesar intre toate aceste forme de existenta Mosii de Toamna sau Mosii cei Mari sau Mosii lui Samedru marcheaza una dintre cele mai importante sambete ale mortilor. "Ofrandele care se dau acum pentru sufletele mortilor (grau fiert, colaci, unt, untura, lapte, branza, fructi) indica, fara indoiala, ocupatia celor care le fac", noteaza Ion Ghinea. "Pastorii romanii, asemanator popoarelor de origine celtica din nord-vestul Europei, au celebrat, pana in vremurile recente, Anul Nou la o luna dupa echinoctiul de toamna, la sfarsitul lunii octombrie si inceputul lunii noiembrie. Elemente stravechi ale acestui calendar, impartit in doua anotimpuri egale, iarna patronata de Samedru, reprezentare mitica care desfrunzeste codrul, si vara patronata de fratele acestuia, Sangiorz care infrunzeste codrul, supravietuiesc sub forma de sarbatori, obiceiuri, acte rituale si practici magice in mediile pastorale din Romania. Toamna tarziu, oierii din unele sate carpatice si subcarpatice celebreaza, fara sa mai cunoasca semnificatia obiceiului, moartea si renasterea lui Samedru, zeu de origine indo-europeana care a preluat numele si data de celebrare ale Sf. Mare Mucenic Dimitrie de la Tesalonic din Calendarul crestin". Crestinul, ca un graunte de grau In practica liturgica a crestinilor ortodocsi, pomenirea celor plecati se face cu Liturghie si pomelnic, dupa buna randuiala. Abia dupa savarsirea Sfintei Liturghii are loc slujba de pomenire, ca o incununare a acestei zile atat de incarcate cu semnificatii si trairi. Facem coliva, dar am uitat de ce o facem. "Adevarat, adevarat zic voua, daca grauntele de grau, cazand in pamant, nu moare, ramane singur, iar daca moare, aduce mult rod", a spus Mantuitorul. Facem coliva cu grau pentru ca graul a murit si a rodit. Simbol al vietii, prin excelenta, al Rotundului, al Perfectului, al ciclului continuu de viata si moarte, graul este promisiunea Mantuitorului catre noi: vom muri si vom invia, intocmai ca acest bob de grau din coliva, care devine simbolul sperantei in viata vesnica, comuniunea dintre lumi. Punem zahar si arome in coliva ca sa ne amintim de dulceata vietii de Dincolo. Leganam coliva cu o miscare intre cer si pamant ca sa descriem aceasta legatura dintre noi si cei pomeniti, despre care credem (sau, cel putin, speram) ca sunt Sus. De ce spunem "Dumnezeu sa-l ierte" atunci cand primim ofranda de hrana? Este, poate, cel mai frumos gest al crestinilor - sa ne rugam pentru cineva pe care nu l-am cunoscut niciodata. Crosetam, astfel, o retea a bucuriei si a inimii curate, o retea a recunostintei si a iubirii, intr-o lume in care numele ni se pierde si ramanem doar ai lui Hristos. De asta aducem jertfa de hrana, fiecare dupa putinta lui: "Sa nu fie uitat cel plecat, ci pomenit cu rugaciune si cu hrana daruita".