Politic-Social

Este 6 iunie 1944. Al Doilea Razboi Mondial se afla in al cincilea an. Milioane de oameni au murit. O mare parte din Europa este in ruina. Soarta razboiului depinde acum de o singura intindere de apa. In Canalul Manecii sunt concentrate 150.000 de trupe. Presedintele american se adreseaza poporului sau. In ciuda varsarii de sange, tonul sau nu este unul insetat de violenta. Americanii lupta, spune el, "nu din dorinta de cucerire. Ei lupta pentru a pune capat cuceririi". Aliatul sau, Winston Churchill, va adopta acelasi ton in lucrarea sa istorica, pe care o deschide cu o "morala". "IN RAZBOI: HOTARARE. IN INFRANGERE: SFIDARE. IN VICTORIE: MARINIMIE". Este aprilie 2026. America este implicata intr-un alt razboi. Si acest conflict depinde de o intindere de apa, de aceasta data Stramtoarea Ormuz. Presedintele american se adreseaza poporului. Tonul este beligerant. "Deschideti dracului stramtoarea, nenorocitilor, sau veti trai in iad, uitati-va bine!", afirma acesta. Secretarul Apararii, Pete Hegseth, spune ca iranienii sunt "terminati si stiu asta". Nu este o "lupta corecta": "Ii lovim cand sunt la pamant, exact asa cum ar trebui". Razboiul in Occident s-a schimbat. Desigur, din punct de vedere militar, bombardierele invizibile au inlocuit avioanele Spitfire, insa schimbarea este si una oratorica. A vorbi despre oratorie in politica moderna poate parea anacronic: discursurile bugetare nu abunda in aliteratii si asonante. Insa limbajul razboiului este diferit. Pana acum, atunci cand Occidentul a purtat razboaie, a facut-o aproape intotdeauna cu arme moderne, dar cu un limbaj vechi. Puterea oratorica, o nestemata uitata Astfel, in timp ce tarile luptau pe plaje si pe terenuri de debarcare cu arme si bombe si gloante, ele luptau, cu aceeasi strategie, si prin texte, discursuri si transmisiuni radio. Existau aluzii la Shakespeare, referinte la Abraham Lincoln si repetitii ritmate ale cuvantului "lupta". Oratoria conta. "Dintre toate talentele oferite oamenilor", scria Churchill, putine sunt "atat de puternice" si "niciunul nu este atat de pretios". Aceasta putere pare sa fi fost uitata. Un videoclip recent al Casei Albe, intitulat "Justice the American Way", este un montaj aproape fara cuvinte, cu imagini din Gladiator, Top Gun si Transformers, intercalate cu imagini reale ale unor tinte iraniene lovite. In loc sa citeze din Biblie, Hegseth a citat-o gresit. Pe 15 aprilie, el a condus o rugaciune care "reflecta" Ezechiel 25:17, dar care era, de fapt, preluata aproape cuvant cu cuvant din Pulp Fiction, o opera spirituala mai putin celebra. (Versetul real din Ezechiel se refera la pedepsirea filistenilor de catre Dumnezeu.) Un contraargument evident ar fi: si ce daca? Moartea nu face diferenta intre un lider capabil de o formulare in stil periclean si unul care nu este. Mai mult, cuvintele memorabile, asa cum au aratat poetii din Primul Razboi Mondial, pot fi inselatoare, atragand oamenii spre un macel mecanizat care nu este nici "dulce" si nici decoros. Dupa ce singurul fiu al lui Rudyard Kipling a murit in Batalia de la Loos, acesta a scris epigrama amara: "Daca intreaba cineva de ce am murit,/Spuneti-le ca tatii nostri au mintit". Masacrul poate fi prost servit de oratorie. Cu toate acestea, este greu de ignorat sentimentul ca ceva s-a pierdut atunci cand un lider occidental evoca "Transformers" in loc de Churchill. Aluzia era odinioara esentiala pentru oratorie. Pe buna dreptate: toti oamenii pot fi egali, dar nu toate cuvintele sunt. Este suficient sa fie amintit discursul de doua ore si 13.607 cuvinte rostit la Gettysburg inainte ca Abraham Lincoln sa tina interventia sa de 271 de cuvinte. Toti marii oratori au imprumutat, au invocat, au facut aluzii. Cand colonelul Tim Collins a trimis soldati britanici in Irak, le-a spus sa "calce cu grija", deoarece pasesc pe locul Gradinii Edenului. "Cei putini" din discursul lui Churchill despre Batalia Angliei stateau, in imaginatie, alaturi de "fericitii putini" din Henry V. Bomba atomica a fost insotita nu doar de o lumina orbitoare, ci si de Bhagavad Gita. "Am devenit moartea, distrugatorul lumilor", avea sa spuna ulterior J. Robert Oppenheimer. Nu este vorba doar despre artificii retorice Citatul potrivit mobilizeaza nu doar pe cei vii, ci si pe cei morti; utilizarea lui inseamna mobilizarea nu doar a unor cuvinte, ci a unui intreg batalion de idei. Invocarea Bibliei inseamna, implicit, apelul la cele mai bune trasaturi ale naturii umane. Invocarea piesei "Henry V" presupune, de asemenea, apelul la Dumnezeu, la Anglia si la idealuri. Aproximativ o zecime din discursurile lui Churchill, potrivit biografului sau Andrew Roberts, faceau referire la istorie pentru a incuraja publicul sa vada razboiul "in contextul sau istoric, al amenintarilor pe care Marea Britanie le-a infruntat si invins in trecut". Aluziile culturale ofera incurajare si intaresc moralul. Ele permit, de asemenea, unui vorbitor sa "ridice tonul", afirma Barry Strauss. Discursul funerar al lui Pericle nu le spune atenienilor doar sa lupte, ci ca lupta "pentru ceva... pentru democratie". In 1940, Franklin Roosevelt declara ca "niciodata, de la Jamestown si Plymouth Rock, civilizatia americana nu a fost intr-un pericol atat de mare ca acum". Statele Unite urmau sa sprijine tarile aliate si, prin reinarmare, sa devina "marele arsenal al democratiei". Totusi, liderii trebuie sa invoce aluziile culturale potrivite. William Nicholson considera "infricosator" faptul ca Casa Alba citeaza filmul, deoarece "arata ca ei vad razboiul ca pe un film de la Hollywood". In realitate, nici macar nu il inteleg corect. Personajul Maximus este un luptator reticent, nu un om violent, ci unul pasnic, fortat sa lupte pentru familie si pentru "visul care a fost Roma". Razboiul nu este distractiv. Asa cum spunea Roosevelt: "Am vazut razboiul pe uscat si pe mare. Am vazut sangele curgand din raniti... urasc razboiul". Pentru ca, asa cum stie Hollywood-ul, dar Casa Alba pare sa fi uitat, cea mai buna oratorie despre razboi nu este, de fapt, despre razboi. Este despre pace. Oamenii o aud si se gandesc nu doar la vietile care ar putea fi pierdute, ci la modul de viata care ar putea disparea: la cultura, la democratie, la decenta. Emotia provocata de o oratorie puternica vine din teama nu doar de a pierde un razboi, ci o lume intreaga. Iar atunci cand sunt urmarite videoclipurile Casei Albe, aceasta lume pare deja pierduta.