Cultura si divertisment

"Teatrul e o poveste, pe care daca nu o spui din suflet, nu ajunge nicaieri." - Stefan Iordache Astazi, cand calendarul marcheaza simbolic ziua in care s-ar fi implinit 85 de ani de la nasterea sa, nu comemoram doar un nume dintr-o enciclopedie teatrala, ci celebram o stare de spirit, un mod de a exista in arta si in viata, o lectie de noblete si boemie pe care timpul nu o poate sterge. Povestea lui a inceput intr-o zi de iarna, pe 3 februarie 1941, la Bucuresti, desi primii pasi i-a facut la Calafat, in linistea patriarhala a bunicilor. Destinul sau avea sa fie scris in "patria" Rahovei, cartierul bucurestean pestrit si viu, unde a crescut alaturi de parinti simpli - Elena si Traian. Tatal, un croitor de lux, i-a transmis poate acea eleganta innascuta, acea tinuta care facea ca orice costum, fie el de print sau de cersetor, sa stea impecabil pe Stefan. Desi parintii visau pentru el o cariera "serioasa", stiintifica, iar tanarul Stefan excela la matematica, destinul a avut o ironie fina. Esecul la admiterea la Medicina, la doar 16 ani, a fost, paradoxal, cel mai mare noroc al culturii romanesti. Daca ar fi devenit medic, ar fi vindecat trupuri; devenind actor, a vindecat milioane de suflete, caci intrarea la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, in 1959, la clasa lui Dinu Negreanu, a fost inceputul legendei. A absolvit cu nota 10, printre primii, dintr-o "Generatie de Aur" alaturi de Irina Petrescu si Valentin Uritescu, demonstrand inca de la examenul de licenta, prin rolul din "Ascensiunea lui Arturo Ui", ca s-a nascut pentru aceasta meserie. Scena unui teatru ajunge in timp sa defineasca viata unui actor. Vazuta prin lentilele istoriei, scena si actorul sunt oglinda aceluiasi destin, reflectandu-se reciproc pana la contopire. Pentru Stefan Iordache, Teatrul Nottara a fost sanctuarul devenirii sale. A debutat pe scena Teatrului Nottara in 1965 cu spectacolul "Tigru", unde alaturi de Ileana Predescu, a interpretat un rol (Ben) plin de emotie si de o acuratete artistica cu totul aparte, anuntand nasterea unui mare talent. In timp, spectacolul a devenit unul de mare succes pe scena bucuresteana, cimentand relatia speciala dintre actor si acest teatru. Spectacolele lui Stefan Iordache au curs in urmatorii ani, perioada 1965-1985 fiind una de efervescenta creatoare. A stralucit in "Omul care si-a pierdut omenia" de Horia Lovinescu, a fermecat in "Au fost odata doua orfelinate" de Adolphe Philippe D`Ennergy, a adus gravitatea necesara in "O noapte furtunoasa" de Caragiale si a explorat profunzimi psihologice in "Amintirile Sarei Bernhardt" de John Murrell sau "Timon din Atena" de Shakespeare. Despre aceasta perioada de glorie, Stefan Iordache avea sa se confeseze cu o modestie dezarmanta intr-un interviu acordat lui Constantin Fugasin in revista Teatrul (decembrie 1987): "Nu m-a interesat niciodata ideea de vedeta. Sarcina mea se consuma pe scena. Cand am intrat la Nottara nu indrazneam sa scot o vorba. Nottara-ul lui Lovinescu a avut un rost in viata mea". Pentru el, actoria nu era o meserie, ci o stare de gratie: "E divina meseria de actor deoarece nu te poti repeta seara de seara. Niciun spectacol nu seamana cu altul pentru ca nici eu cel de azi nu seman cu cel de ieri. Cred ca exista ceva deasupra actorului, ceva care ne ajuta sa depasim orice greutati, sa uitam orice durere cand pasim pe scena". In 1994, dupa peripluri artistice la alte teatre, Stefan Iordache a revenit pe scena Nottara pentru a juca intr-un spectacol care avea sa faca istorie, "Printul negru" de Iris Murdoch. Distributia a fost una de exceptie, reunind actori precum Victoria Cocias, Constantin Cotimanis, Dana Dogaru, Ion Haiduc, Alexandru Jitea, Justian Radu, Cristian Julian Stoica si Camelia Zorlescu, un maraton artistic ce a durat aproximativ opt ani, cu peste 100 de reprezentatii, un succes fulminant care i-a reconfirmat statutul de "monstru sacru". Actrita Victoria Cocias isi aminteste cu nostalgie de acea perioada de glorie artistica a teatrului, o vreme in care echipa era o a doua familie.""Iordache este parte a istoriei Nottara. El facuse si un Hamlet celebru pe scena aceasta". Dincolo de replicile rostite pe scena, Victoria Cocias dezvaluie omul din spatele mastii: "Stefan Iordache era un mare actor care era si foarte generos, spiritual, cald si sensibil. Eu m-am inteles foarte bine cu el si nu numai eu. Se intelegea bine in general cu toata lumea". Dar geniul vine la pachet cu rigoarea si, uneori, cu superstitia. Iordache avea ritualurile sale, respectate cu sfintenie, care tradau respectul imens pentru actul artistic.""El era intotdeauna in cabina cu doua ore inainte de spectacol, indiferent ca juca table sau sah sau carti cu oamenii din teatru, cu oamenii de la scena sau se odihnea sau repeta. Niciodata nu venea mai tarziu de doua ore de inceperea spectacolului", isi aminteste colega sa de scena. Mai mult, sensibilitatea sa extrema se manifesta si prin mici superstitii: "Nu se urca niciodata in avion fara sa vorbeasca mai intai cu o anumita persoana cand plecam in turnee. Avea superstitii de genul acesta. Toti artistii au ciudateniile lor". Stefan Iordache nu a fost doar un ascet al scenei, ci si un print al boemei. Dupa repetitiile intense la "Printul negru", viata continua, nu se oprea brusc la iesirea din teatru. Victoria Cocias rememoreaza serile magice petrecute impreuna, o echipa sudata nu doar de aplauze, ci si de prietenie: "Aveam seri pe care le petreceam la Sarpele Rosu impreuna. Am fost o echipa foarte sudata. Pe vremea aceea nu alerga lumea atat de mult dupa bani. Nu fugeau foarte repede acasa dupa repetitii. Ramaneam, discutam! Totdeauna o echipa care repeta intr-o anumita perioada se suda". Este portretul unei epoci in care timpul avea alta rabdare cu oamenii, o epoca pe care Iordache a trait-o din plin, alaturi de prietenii sai de suflet, Gheorghe Dinica si Nelu Ploiesteanu. Astazi, acea comuniune pare pierduta: "Oricum stateam mult mai mult timp decat se sta in ziua de astazi. In prezent, fiecare fuge in diverse directii ca sa traiasca decent. Conditia artistului este sa alergi dupa un proiect sau altul", declara cu tristete Victoria Cocias. Daca teatrul i-a oferit efemeritatea gloriei de o seara, cinematografia i-a asigurat nemurirea. Timp de o jumatate de secol, pelicula a captat privirea sa magnetica. De la debutul in "Strainul" (1964), trecand prin capodoperele lui Daneliuc ("Editie speciala", "Glissando") si Pintilie ("De ce trag clopotele, Mitica?"), Stefan Iordache a construit o galerie de personaje complexe, chinuite, vii. Dar pentru constiinta colectiva a romanilor, Stefan Iordache va ramane pentru totdeauna Victor Petrini. In "Cel mai iubit dintre pamanteni" (1993), sub bagheta lui Serban Marinescu, marele actor nu a interpretat un personaj de roman, ci a intruchipat suferinta intelectualului zdrobit de istorie, iubirea mistuitoare si disperarea lucida. Alaturi de mari actori precum Gheorghe Dinica, Victor Rebengiuc sau Maia Morgenstern, el a transformat filmul intr-un document de suflet al poporului roman, caci acea replica nerostita, dar simtita in fiecare cadru -- durerea de a fi lucid intr-o lume absurda - a fost marca sa inregistrata. In spatele "monstrului sacru" s-a aflat mereu o femeie exceptionala. Mihaela Tonitza-Iordache, nepoata pictorului Nicolae Tonitza, i-a fost sotie, muza si sprijin timp de 40 de ani. Pentru ea a cantat melodiile compuse de Dan Iagnov, cantece precum "Nu stiam ca te iubesc atat de mult" sau "Magazinul meu de vise", care nu erau simple slagare, ci declaratii de dragoste transformate in muzica. Vocea sa, desi nu cauta perfectiunea notelor, gasea mereu adevarul emotiei, fie ca era pe scena festivalului de la Mamaia, fie pe un disc de autor. Finalul a venit prea devreme, la doar 67 de ani, intr-un spital din Viena, departe de scena pe care o iubea si de "Sarpele Rosu" unde viata se celebra prin cantec. Pe 14 septembrie 2008, Regele a facut ultima plecaciune. S-a retras la Gruiu, locul sau de liniste, lasand in urma o lume mai saraca, mai lipsita de mister si de acea eleganta a boierului de spirit. Astazi, Stefan Iordache este prezent in steaua de pe Aleea Celebritatilor, in festivalurile care ii poarta numele, dar mai ales in memoria zidurilor de la Nottara, care inca pastreaza ecoul pasilor sai, facuti cu doua ore inainte de spectacol, intr-un ritual sacru al respectului fata de public. Stefan Iordache nu a murit, caci regii nu mor niciodata; ei doar se retrag in legenda. De fiecare data cand cortina se ridica la Nottara sau oriunde in Romania, in intunericul salii, o parte din spiritul sau este acolo, veghind ca "jocul de-a viata si de-a moartea" sa continue. Noi am ramas cu dorul si cu graba vremurilor moderne, el a plecat cu gloria si cu linistea ritualurilor sale, lasandu-ne mostenire cel mai pretios dar: amintirea unui om care a stiut sa fie, in aceeasi masura, Print al scenei si Prieten al sufletelor noastre. Poate ca acum, intr-un colt de Rai boem, Stefan Iordache a reintregit masa de la "Sarpele Rosu" cu Gheorghe Dinica si Nelu Ploiesteanu. Acolo nu se mai grabeste nimeni acasa dupa repetitie, acolo timpul are rabdare, iar discutiile despre arta nu se termina niciodata. Noua, celor de jos, prinsi in alergatura pentru un trai decent, ne ramane doar sa privim spre el ca spre un reper de noblete si sa ne amintim ca, odata, pe pamant, a pasit un actor care credea ca "Dumnezeu este in noi". Si in el a fost, cu prisosinta.