Externe

Puterea formala este clara, dar controlul real ramane neclar Formal, conducerea Republicii Islamice este clara: Mojtaba Khamenei a preluat functia de lider suprem dupa uciderea tatalui sau, Ali Khamenei, in prima zi a razboiului, pe 28 februarie. In sistemul politic iranian, liderul suprem are ultimul cuvant in privinta marilor decizii strategice, de la razboi si pace pana la directia statului. In practica, insa, situatia pare mult mai neclara. Presedintele american Donald Trump a descris conducerea Iranului drept "fracturata" si a sugerat ca Washingtonul asteapta ca Teheranul sa prezinte o propunere "unitara". Tema unitatii a fost invocata si de autoritatile iraniene, care au transmis recent un mesaj pe telefoanele cetatenilor in care afirmau ca in Iran "nu exista conservatori sau moderati", ci "o singura natiune, un singur drum". Un lider suprem invizibil Totusi, noul lider suprem nu a mai fost vazut in public de la preluarea puterii. In afara catorva declaratii scrise, inclusiv una prin care a insistat ca Stramtoarea Ormuz ramane inchisa, exista putine dovezi ale controlului sau direct asupra deciziilor de zi cu zi. Oficiali iranieni au recunoscut ca Mojtaba Khamenei a fost ranit in primele atacuri, dar au oferit putine detalii. Potrivit unor surse iraniene citate de New York Times, acesta ar fi suferit mai multe rani, inclusiv la nivelul fetei, care i-ar ingreuna capacitatea de a vorbi. Absenta sa publica este importanta intr-un sistem in care autoritatea nu este doar institutionala, ci si simbolica. Ali Khamenei isi marca directia prin discursuri, aparitii atent calibrate si interventii vizibile intre factiunile regimului. Aceasta functie de semnalizare lipseste acum aproape complet. Diplomatia functioneaza, dar nu pare sa decida In acest vid de autoritate vizibila, deciziile par mai putin centralizate decat inainte de razboi. Diplomatia ramane, oficial, in sarcina guvernului. Ministrul de Externe Abbas Araghchi continua sa reprezinte Teheranul in discutiile cu SUA, sub autoritatea presedintelui Masoud Pezeshkian. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu pare sa stabileasca directia strategica. Mai mult, delegatia iraniana este condusa de presedintele Parlamentului, Mohammad-Bagher Ghalibaf, fapt care ridica semne de intrebare cu privire la adevaratul centru de decizie. Rolul lui Araghchi pare mai degraba operational decat decisiv. Episodul in care acesta a sugerat ca traficul prin Ormuz ar fi fost reluat, pentru ca apoi sa retracteze rapid declaratia, a aratat cat de limitat este controlul asupra deciziilor militare. Pezeshkian, considerat o figura relativ moderata, s-a aliniat pana acum directiei generale a regimului, fara sa promoveze o linie proprie. Blocarea celei de-a doua runde de negocieri cu SUA, programata la Islamabad, intareste impresia ca sistemul este dispus sa mentina canalele diplomatice deschise, dar nu poate sau nu vrea sa se angajeze clar intr-o directie. Gardienii Revolutiei controleaza parghiile-cheie In acelasi timp, controlul asupra Stramtorii Ormuz, principala parghie de presiune a Iranului, se afla in mainile Gardienilor Revolutiei, condusi de Ahmad Vahidi, nu ale diplomatilor. Acest lucru plaseaza puterea reala in mainile unor actori care opereaza in mare parte in spatele usilor inchise. In ultimele saptamani, actiunile militare ale Gardienilor Revolutiei, de la impunerea blocadei in Hormuz pana la loviturile asupra unor tinte din Golf, par sa fi stabilit ritmul crizei. Mesajele politice si diplomatice au venit adesea ulterior, uneori fara coerenta deplina. Pe acest fond, Mohammad-Bagher Ghalibaf a devenit una dintre cele mai vizibile figuri ale momentului. Fost comandant al Gardienilor Revolutiei si actual presedinte al Parlamentului, el s-a implicat in negocieri, a transmis mesaje publice si a incercat uneori sa prezinte razboiul in termeni pragmatici, nu strict ideologici. Pozitia sa ramane insa delicata. In Parlament si in retelele conservatoare, opozitia fata de negocieri este puternica, iar presa de stat si campaniile publice descriu tot mai des dialogul cu inamicii Iranului drept un semn de slabiciune. Ghalibaf sustine ca actioneaza in acord cu vointa lui Mojtaba Khamenei, dar lipsesc dovezile vizibile ale unei coordonari directe. Imaginea de ansamblu este cea a unui sistem care inca functioneaza, dar care nu pare condus coerent dintr-un singur centru.