Politic-Social

Intr-o postare intitulata "Canalul aruncat la canal", CNSAS prezinta documente care arata diferenta dintre propaganda oficiala din ultimii ani ai regimului Nicolae Ceausescu si situatia de pe teren. Canalul Dunare-Bucuresti trebuia sa faca parte, alaturi de Canalul Dunare-Marea Neagra, dintr-un sistem navigabil prin care Capitala urma sa fie legata de Portul Constanta. Proiectul nu ii apartinea lui Ceausescu Desi propaganda comunista lega proiectul de "gandirea geniala" a lui Nicolae Ceausescu, ideea construirii unei legaturi navigabile intre Bucuresti si Dunare era mult mai veche. Potrivit CNSAS, inca din 1880, inginerul Nicolae Cucu Starostescu propunea, in cadrul lucrarilor de sistematizare a Capitalei, o schita pentru un canal navigabil care sa lege Bucurestiul de Oltenita. Planurile au fost reluate in perioada interbelica. In 1929, Parlamentul Romaniei a adoptat chiar o lege privind construirea unui canal intre Bucuresti si Dunare. Proiectul a fost insa abandonat dupa declansarea Marii Crize Economice. Noi variante au fost propuse in 1938 si 1939, dar izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial a pus din nou capat planurilor. Ceausescu a ales varianta cea mai costisitoare Decizia regimului comunist de a construi Canalul Dunare-Bucuresti a fost luata in vara anului 1984, la scurt timp dupa inaugurarea Canalului Dunare-Marea Neagra. Lucrarile au inceput efectiv in septembrie 1986. Au fost analizate mai multe variante, insa Nicolae Ceausescu a ales amenajarea cursului raului Arges, varianta care, potrivit CNSAS, era cea mai scumpa si ridica cele mai multe probleme atat in timpul constructiei, cat si pentru exploatarea ulterioara. Planificarea oficiala a inceput insa sa se loveasca rapid de realitatea economiei comuniste din ultimii ani ai regimului. Din 16.000 de muncitori prevazuti, pe santier erau doar 3.400 Un document al Securitatii din judetul Giurgiu, datat august 1988, arata ca pe santier trebuiau sa lucreze aproximativ 16.000 de oameni. Fiecare judet avea sarcina de a trimite cate 400 de muncitori. In realitate, doar aproximativ 3.400 erau efectiv prezenti. Problemele erau la fel de grave si in privinta utilajelor. Mai putin de jumatate dintre cele prevazute se aflau efectiv in teren. Chiar si dintre acestea, o parte ramaneau nefolosite din cauza lipsei de combustibil, lubrifianti si piese de schimb. Muncitori cazati in baraci si corturi, fara caldura si apa Documentele citate de CNSAS arata ca problemele nu se limitau la ritmul lucrarilor. Muncitorii erau obligati sa locuiasca in baraci sau corturi, in conditii pe care institutia le descrie drept "absolut deplorabile", fara caldura, apa, canalizare sau curent electric. La acestea se adaugau problemele legate de alimentatie si accesul slab la servicii medicale. Un raport "Strict secret" al Securitatii din Giurgiu, din 4 noiembrie 1989, arata ca in toate cele sapte tabere de cazare aflate in zona de responsabilitate a inspectoratului retelele de canalizare si salubrizare erau defecte. Probleme existau si la reteaua electrica. Instalatiile care trebuiau sa asigure apa calda si caldura nu functionau, iar aprovizionarea cu lemne si carbuni pentru sezonul rece nu fusese facuta. Securitatea: Hrana era insuficienta, iar unele alimente lipseau complet Situatia alimentatiei muncitorilor apare explicit in raportul Securitatii. "Aprovizionarea cu produse alimentare a chioscurilor din santier este deficitara atat din punct de vedere calitativ cat mai ales cantitativ", se arata in document. Potrivit raportului, alimentele aduse erau insuficiente pentru numarul muncitorilor si de slaba calitate, in timp ce anumite produse, intre care conservele, carnea si produsele preparate din carne, lipseau in totalitate. Securitatea avertiza ca situatia putea genera "manifestari necorespunzatoare" in randul muncitorilor. Institutia preciza ca informase autoritatile locale de partid si Directia Comerciala Giurgiu, dar ca pana in acel moment nu fusesera luate masuri pentru remedierea problemelor. Din sase instalatii de beton functionau doar doua La statia de betoane Hotarele, din sase instalatii functionau doar doua. Cauzele mentionate in document erau exploatarea necorespunzatoare, lipsa pieselor de schimb si intreruperile frecvente de energie electrica. La baza de productie de la Gostinari, sapte statii de betoane nu functionau la capacitatea proiectata. Intr-o alta zona a santierului, din sapte statii de betoane instalate erau operationale doar trei. Celelalte nu fusesera nici macar racordate la retelele de apa si energie. Raportul mai consemna ca materialele utilizate pentru producerea betonului nu respectau parametrii de calitate. Parcul de utilaje se redusese considerabil din cauza "lipsei acute" de piese de schimb, anvelope, baterii si lubrifianti. Salarii mai mici si muncitori care plecau fara aprobare Lipsa combustibilului, a materialelor si a pieselor de schimb facea imposibila atingerea cifrelor stabilite prin planul economic. Consecintele ajungeau direct la muncitori: salariile erau reduse, iar nemultumirea crestea. CNSAS arata ca o parte dintre muncitori cereau sa fie trimisi inapoi acasa, iar altii au parasit pur si simplu santierul fara aprobare. Documentul din noiembrie 1989 arata ca, la numai cateva saptamani inainte de prabusirea regimului comunist, problemele semnalate cu mai bine de un an inainte nu fusesera rezolvate. Lucrarile la Canalul Dunare-Bucuresti au fost abandonate dupa Revolutia din decembrie 1989. Proiectul, care trebuia sa devina unul dintre simbolurile infrastructurii regimului Ceausescu, a ramas neterminat.