Cultura si divertisment

Cand Dumnezeu a spus "sa fie lumina" a trasat, de fapt o granita intre timp si netimp. Lumina incepuse, de atunci, sa puncteze Creatia si s-o imparta, s-o faca masurabila. Dar, in acelasi timp, lumina "lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o". Lumina aduce la suprafata Necuprinsul. Ai nevoie de lumina ca sa te vezi, cum ai nevoie de intuneric ca sa te ascunzi. Asa se naste un "joc al luminii", un joc al ceea ce se vede si al ceea ce se vrea ascuns. Regizorul Ovidiu Georgescu propune publicului roman un film unic, un film de conceptie si de introspectie in care se pot regasi usor generatiile: "Jocul luminii" este despre relatia tensionata dintre un tata, Paul (Nicu Mihoc), fost actor ajuns intr-un azil izolat, si fiul sau Johnny (Marius Turdeanu), finantist in New York, care se regasesc dupa 20 de ani. Un film ca o viata: cu tensiuni, orgolii, lucruri ramase nespuse, emotii ingropate. Caci cam despre asta este cinema-ul de camera: despre introspectie in detrimentul spectaculosului. Mediafax: Filmul "Jocul luminii", care intra in cinematografe din 6 mai, porneste de la piesa de teatru "Nu mai sunt visine. La cina", semnata de Teodora Herghelegiu. Unde s-a terminat teatrul si unde a inceput filmul, in procesul dumneavoastra de lucru si cum s-au imbinat cele doua arte in acest proiect inedit? Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost pentru mine un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat din ea arhitectura narativa, aceasta confruntare interumana concentrata, aceasta tensiune aproape claustrofobica si am inceput sa o gandesc in termeni strict cinematografici. Teatrul s-a terminat, daca vreti, in momentul in care am ales sa nu filmez o piesa, ci sa construiesc un film. Imbinarea celor doua arte s-a facut, intr-un fel, organic. Camera de filmat nu urmareste un actor de la distanta spectatorului de teatru, ea se apropie de el, ii cauta fata, ii citeste modul de a respira. De aceea am optat pentru incadraturi stranse, pentru prim-planuri care sa faca din taceri, din trairea interioara a personajelor, miezul vizual al filmului. In teatru, distanta fizica dintre scena si sala impune un anumit tip de constructie a rolului. La mine, aparatul de filmat e atat de aproape incat orice falset s-ar fi vazut imediat. Ceea ce a ramas din spiritul teatral este tocmai esenta Kammerspielfilm-ului, cinematograful de camera, un gen in care spatiul restrans, actorii si cuvantul poarta toata greutatea dramei. Locatia unica, camera de azil a lui Paul, devine ea insasi un personaj. Iar cele doua arte nu s-au imbinat prin compromis, ci prin asumare: am vrut un film care sa aiba nervul si esenta teatrului, dar privirea si intimitatea cinematografului. "M-a atras incapacitatea de a comunica autentic" Mediafax: "Jocul luminii", o poveste aproape in doua personaje dintre un tata dificil si fiul sau instrainat, intr-o cautare de apropiere si dorinta de iubire. Ce v-a interesat cel mai mult la aceasta dinamica si de unde a pornit nevoia de a spune aceasta poveste acum? Ovidiu Georgescu: M-a interesat, inainte de toate, zona aceea fragila si, in acelasi timp, extrem de dura, in care iubirea exista, dar nu mai stie cum sa se exprime. Relatia parinte-copil are ceva universal, dar si profund particular in fiecare caz, iar in "Jocul luminii" m-a atras tocmai aceasta incapacitate de a comunica autentic, chiar si atunci cand exista o nevoie reala de apropiere. Dinamica dintre tata si fiu nu este construita pe un conflict spectaculos, ci pe acumulari, pe lucruri nespuse, pe orgolii si pe acea forma de ego care, paradoxal, mascheaza vulnerabilitatea. Tatal, un fost actor, traieste intr-o lume a propriilor roluri si iluzii, in timp ce fiul vine cu o logica pragmatica, aproape rece. Intre ei nu e doar o diferenta de generatie, ci o diferenta de limbaj emotional. Nevoia de a spune aceasta poveste, acum, vine, cred, dintr-un context mai larg, in care relatiile umane devin tot mai fragmentate, iar distantele, nu doar geografice, ci si afective, se adancesc. Traim intr-o lume in care comunicam constant, dar ne spunem din ce in ce mai putin lucrurile esentiale. Iar relatia dintre cei doi devine un fel de lupa pentru aceasta realitate. In plus, m-a interesat ideea de "prea tarziu", acel moment in care realizezi ca ai vrea sa repari ceva, dar nu mai ai timpul, instrumentele sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu ofera solutii, dar pune spectatorul in fata unei intrebari incomode: cat de mult amanam, de fapt, lucrurile care conteaza cu adevarat? "Multi spectatori se vor regasi in lucruri nespuse" Mediafax: Filmul exploreaza relatia fracturata dintre un fost actor, un "cinic histrion" ajuns intr-un azil, si fiul sau, finantist intors de pe Wall Street, care incearca sa repare doua decenii de absenta si distanta emotionala. Ce credeti ca va avea cel mai mare impact emotional asupra spectatorilor care vor veni la cinema? Ovidiu Georgescu: Cred ca impactul emotional nu vine dintr-un moment singular, spectaculos, ci din acumulare, din felul in care spectatorul ajunge, aproape fara sa-si dea seama, sa se recunoasca in fragmentele acestei relatii. Pe de o parte, este confruntarea directa dintre cei doi, acel schimb de replici in care ironia, luciditatea si reprosul se amesteca permanent. Tatal, "cinicul histrion" si fiul, aparent rational si controlat, nu sunt niciodata complet sinceri unul cu celalalt, iar aceasta duplicitate cred ca produce o tensiune foarte recognoscibila. Multi spectatori se vor regasi in lucrurile nespuse, in felul in care evitam, de fapt, esentialul. Pe de alta parte, cred ca va conta foarte mult dimensiunea umana a esecului, incercarea sincera, dar stangace, de a repara ceva dupa prea mult timp. Exista o forma de neputinta care traverseaza filmul si care nu tine de lipsa dorintei, ci de incapacitatea de a mai gasi drumul catre celalalt. Asta poate genera un tip de emotie profunda, pentru ca nu e spectaculoasa, ci dureros de familiara. Si, poate cel mai puternic, finalul, fara a-l dezvalui, muta tot ceea ce ai vazut pana atunci intr-o alta cheie. Repune intr-un nou context relatia, replicile, gesturile, si lasa in urma un tip de emotie care nu e doar tristete, ci si o forma de reflectie asupra propriei relatii cu parintii sau copiii. Cred ca spectatorii vor pleca din sala nu doar cu povestea filmului, ci cu propriile lor intrebari, poate chiar cu o nevoie de a spune lucruri pe care le-au amanat. Fac o invitatie publicului spectator la filmul "Jocul luminii", incepand cu 6 mai 2026. "Ne regasim mai mult decat ne-ar placea sa recunoastem" Mediafax: Cat de mult considerati ca ne regasim, fiecare dintre noi, in istoria celor doi? Ce anume este universal in dinamica dintre personaje si in conflictele pe care le aduce filmul, integrate in realitatea pe care o traim? Calin Georgescu: Cred ca ne regasim mai mult decat ne-ar placea sa recunoastem. Povestea este construita din situatii si emotii foarte comune, pe care fiecare le-a trait, intr-o forma sau alta, fie din postura de parinte, fie din cea de copil. Universalitatea vine, in primul rand, din aceasta confruntare intre generatii, care nu tine de un context anume, ci de o diferenta de perspectiva asupra vietii. Fiecare personaj are convingerea ca detine "adevarul", ca a facut alegerile corecte, iar de aici apare un tip de conflict aproape imposibil de conciliat. Este acel subiectivism ireconciliabil care apare, inevitabil, atunci cand doua lumi, doua epoci, doua sisteme de valori, se intalnesc. Apoi, exista tema lucrurilor nespuse. Cred ca aproape fiecare spectator poate identifica momente in care ar fi vrut sa spuna ceva esential si nu a facut-o, din orgoliu, din teama sau, pur si simplu, din analfabetism emotional. Filmul vorbeste exact despre aceasta acumulare tacuta, care, in timp, devine o forma de distanta greu de recuperat. In acelasi timp, dinamica dintre personaje reflecta foarte bine realitatea in care traim astazi: o lume in care mobilitatea, succesul profesional sau distantele geografice ajung sa fractureze relatiile personale. Fiul vine dintr-un univers foarte diferit, cu alte reguli si alte ritmuri, iar aceasta ruptura nu este doar fizica, ci si interioara. Poate cel mai universal element ramane insa ideea de vinovatie si regret. Indiferent de context, toti ajungem, mai devreme sau mai tarziu, sa ne intrebam daca am facut suficient pentru cei apropiati, daca am fost prezenti atunci cand conta. Iar filmul nu da un raspuns, dar creeaza un spatiu in care aceste intrebari devin inevitabile. Cromatica filmului nu e intamplatoare, ci gandita Mediafax: Vizual, mizati pe un contrast cromatic puternic, dominat in film de doua culori: albastru si maro. Dincolo de estetica, ce reprezinta aceste culori in economia simbolica a relatiei dintre cei doi protagonisti si spatiul azilului, in viziunea dumneavoastra? Calin Georgescu: Nu este un contrast gandit doar ca efect estetic, ci ca o prelungire vizuala a tensiunii dintre personaje si a spatiului in care se afla. Albastrul, in limbajul filmului, are legatura cu distanta, cu raceala si cu o anumita forma de luciditate, fiind culoarea unei lumi exterioare, a controlului, a rationalului. Intr-un fel, el trimite si catre universul fiului, catre acea zona a succesului profesional, a eficientei, dar si a unei izolari emotionale. Maroul, in schimb, tine de interior, de uzura, de timp acumulat. Este culoarea materiei care a fost "locuita", a memoriei, a trecutului care apasa si care nu poate fi abandonat. Spatiul azilului devine astfel nu doar un decor, ci un organism viu, impregnat de aceasta tonalitate calda, dar sufocanta, in care personajul tatalui pare sa fie deja absorbit. Intre aceste doua culori apare, de fapt, conflictul: intre un prezent care vrea sa simplifice si sa rezolve si un trecut care refuza sa fie redus sau ignorat. Relatia dintre cei doi se desfasoara exact in acest camp de forte, intre rece si cald, intre distanta si atasament, intre detasare si memorie. Pe masura ce povestea avanseaza, aceste culori nu raman fixe in sens simbolic, ci incep sa se "contamineze" reciproc, la fel cum si personajele isi fisureaza pozitiile initiale. Dincolo de orice interpretare, mi-am dorit ca spectatorul sa simta acest contrast inainte de a-l explica, sa-l perceapa ca pe o stare, nu ca pe un cod. Lumina existenta chiar in titlu este tocmai aceea care jongleaza intre cele doua culori dominante, uneori le apropie, uneori le separa si mai tare. "In cinema-ul de camera nu ai unde sa te ascunzi" Mediafax: "Jocul luminii" deschide o trilogie dedicata Kammerspielfilm, cinematografului de camera, ce sustine apropierea personajelor si este centrat pe spatiul restrans si pe evidentierea interactiunii emotionale. Ce va atrage la aceata forma de cinema si cum se va dezvolta aceasta directie in proiectele urmatoare? Ovidiu Georgescu: Ma atrage, inainte de toate, rigoarea si onestitatea pe care o presupune acest tip de cinema. In zona Kammerspielfilm nu ai unde sa te ascunzi, nu te poti sprijini pe spectaculos, pe decoruri ample sau pe artificii vizuale. Totul se reduce la esential: actor, relatie, tensiune. Iar asta mi se pare, o limitare, dar in acelasi timp si o libertate extraordinara. Spatiul restrans devine, paradoxal, un spatiu al profunzimii. Faptul ca ramai aproape de personaje, ca le urmaresti in detaliu reactiile, ezitarile, tacerile, creeaza un tip de intimitate pe care alte forme de cinema il ating mai greu. Este un cinema al nuantelor fine, al micro-emotiilor, in care o privire sau o pauza poate avea mai multa greutate decat o replica. In "Jocul luminii", aceasta forma a fost un mod firesc de a spune povestea, deoarece relatia dintre personaje cerea apropiere, concentrare, aproape o "claustrare" emotionala. In proiectele urmatoare din trilogie, intentia este sa pastrez aceasta directie, dar sa explorez alte tipuri de relatii si alte contexte umane, in care spatiul limitat functioneaza ca un catalizator al tensiunii. Nu ma intereseaza sa repet o formula, ci sa dezvolt un demers. Fiecare film va avea propria identitate, dar va ramane fidel acestei idei de cinema concentrat, in care conflictul interior si relational este pus sub lupa. Practic, trilogia isi propune sa investigheze, din unghiuri diferite, aceleasi fragilitati umane, raporturile de putere, nevoia de apropiere, esecul comunicarii, intr-o forma care privilegiaza adevarul emotional in fata spectacolului. Legatura dintre filmele trilogiei Mediafax: Dincolo de formula Kammerspielfilm, exista o legatura intre cele trei filme, ca personaje recurente, ca stare sau ca fragmente de poveste? Ce anume le leaga sub aceasta umbrela? Ovidiu Georgescu: Legatura nu este una narativa in sens clasic, nu vorbim despre personaje care se reintorc sau despre o continuitate directa a povestii. M-a interesat mai mult o coerenta de stare, de tema si de privire asupra umanului. Cele trei filme sunt unite, in primul rand, de aceasta preocupare pentru relatiile tensionate, pentru acele spatii intime in care oamenii ajung sa se confrunte nu doar unii cu ceilalti, ci si cu ei insisi. Este, daca vreti, o trilogie a fragilitatii umane, a lucrurilor nespuse, a orgoliilor, a incercarilor de apropiere care nu functioneaza asa cum ne-am dori. Exista si o continuitate stilistica: acelasi tip de cinema concentrat, acelasi interes pentru detaliu, pentru actor, pentru tensiunea care se naste din proximitate. Unitatea de spatiu (restrans) si de timp raman elemente definitorii, dar nu ca o regula formala rigida, ci ca un instrument prin care aceste relatii sunt puse sub lupa. In acelasi timp, fiecare film va explora o alta configuratie umana, o alta "ecuatie" emotionala. Daca in "Jocul luminii" vorbim despre relatia parinte-copil, in urmatoarele proiecte, "Balada pentru flaut si fizica cuantica" si "GoRe - Go & Return", directia se va deschide catre alte tipuri de legaturi, dar pastrand aceeasi tensiune intre dorinta de apropiere si incapacitatea de a o realiza pe deplin. As spune ca ceea ce le leaga cel mai puternic este o anumita privire, una care refuza solutiile simple si care lasa loc intrebarilor. Trilogia nu ofera raspunsuri, ci creeaza contexte in care spectatorul este invitat sa se recunoasca si, poate, sa-si chestioneze propriile relatii. Cum sa-ti pastrezi identitatea ca artist intr-o era dominata de consum rapid de continut video Mediafax: Ca profesor universitar si fost decan al Facultatii de Film din UNATC, dar si din perspectiva coordonatorului din cadrul Scolii doctorale UNATC, ce le spuneti studentilor dumneavoastra despre cum pot sa isi pastreze rigoarea si identitatea artistica intr-o era dominata de consumul rapid de continut video? Ovidiu Georgescu: Le spun, in primul rand, ca nu exista o contradictie reala intre ritmul accelerat al lumii in care traim si rigoarea artistica, ci exista doar tentatia de a confunda vizibilitatea cu valoarea. Intr-o era a consumului rapid, presiunea este sa produci mult si repede, dar cinematografia ca forma de expresie autentica, are nevoie de timp, de reflectie si de asumare. Ii incurajez sa nu-si piarda rabdarea si sa nu-si dilueze vocea doar pentru a se adapta unor genuri cinematografice care promit succes imediat. Identitatea artistica nu se construieste viral, ci in timp, prin consecventa si printr-un dialog onest cu propriile intrebari. Le spun adesea ca e mai important sa stii de ce realizezi un film decat sa stii cum sa-l faci "pe placul" unei piete. In acelasi timp, nu cred intr-o pozitie rigida, de respingere a noilor medii. Dimpotriva, le spun ca trebuie sa le inteleaga, sa le foloseasca inteligent, dar fara sa devina dependenti de ele. Instrumentele se schimba, dar nevoia de adevar in ceea ce spui ramane aceeasi. Ca profesor al UNATC incerc sa-i ghidez spre un echilibru: intre deschiderea catre prezent si fidelitatea fata de un demers personal. Pana la urma, ceea ce ramane nu este viteza cu care ai produs continut, ci capacitatea de a spune ceva care conteaza, intr-o forma care te reprezinta.