Cultura si divertisment

Exista actori care joaca roluri si actori care devin parte din sufletul nostru, rudele noastre de departe pe care le primim in case prin ecranul televizorului sau pe scena teatrului. Marin Moraru a facut parte din a doua categorie, acea specie rara de artisti care nu au nevoie de artificii pentru a cuceri, ci doar de o privire. Cand spui "Marinus", nu te gandesti la un monstru sacru intangibil, ci la un prieten drag, la acel unchi hatru si bun care stie sa te faca sa razi chiar si atunci cand cerul e gri. A fost un actor genial cu suflet de copil, un paradox ambulant: timid pana la roseata in viata de zi cu zi, dar un vulcan de energie pe scena. Modestia lui nu era o masca, ci o a doua natura. Intr-o lume a orgoliilor zgomotoase, el a ales discretia, lasand personajele sa vorbeasca in locul sau. Si cat de frumos au vorbit! De la Take, Ianke si Cadir la Toamna bobocilor, Marin Moraru a tesut o panza invizibila de emotie intre el si public, o legatura care nu s-a rupt niciodata, nici macar acum, cand el nu mai este. Povestea lui Marin Moraru incepe simplu, aproape ca intr-un roman neorealist, intr-un Bucuresti al contrastelor. S-a nascut pe 31 ianuarie 1937, in inima Giulestiului, pe strada cu nume parca predestinat, Tabla Butii. Acolo, printre case modeste si oameni care munceau din greu, micul Marin visa. Dar nu la aplauze sau reflectoare. Visa sa zboare. Tatal sau, vopsitor de vagoane la CFR, era un om al realitatii concrete, iar cand fiul i-a spus ca vrea sa devina aviator, raspunsul a fost pragmatic. Asa a ajuns viitorul mare actor la Scoala de Constructii Cai Ferate. Pare greu de imaginat astazi, dar mainile care aveau sa modeleze personaje de o finete psihologica rara au invatat intai sa repare drumuri si poduri, sa simta vibratia sinelor si mirosul de catran. La scoala, Marin Moraru era Marinus si nici mai tarziu n-au ezitat prietenii si colegii de facultate sau de scena sa-l strige astfel, pastrandu-i acea candoare a copilariei in nume. S-a nascut intr-o zi care, multa vreme, nu i s-a parut deosebita, pana cand a citit "Jurnalul" lui Mihail Sebastian. Acolo a descoperit o insemnare magica: in anul respectiv, fix in acea zi de 31 ianuarie, ningea la Sinaia "cu fulgi mari cat vrabia". Pentru sufletul sensibil al lui Marinus, aceasta a fost o adevarata revelatie poetica, o cheie de bolta a existentei sale. In cartea sa autobiografica, "Suntem ce sunt amintirile noastre", actorul marturisea cu emotie: "Aceasta personificare a zilei mele de nastere mi s-a intiparit in minte si ori de cate ori ma gandesc la ea vad pufuri mari de nea cazand din cer". Imaginea iernii blande si a puritatii zapezii l-a insotit toata viata, fiind poate metafora perfecta pentru sufletul sau: curat, moale, dar capabil sa acopere lumea cu frumusete. Viata nu i-a asternut covorul rosu de la inceput, testandu-i rabdarea si vocatia. Dupa absolvire, a fost repartizat la Brasov, ca asistent de picher. Imaginati-va: Marin Moraru, cel care avea sa devina unul dintre cei mai mari actori ai natiunii, patrula de-a lungul sinelor de cale ferata, verificand traversele. Apoi a lucrat la uzina Grivita Rosie, in zgomotul infernal al metalului. Familia insista sa urmeze Politehnica, dorindu-i o meserie "serioasa". Copil ascultator, a dat examen si a intrat, dar destinul lucreaza prin coincidente. Intr-o zi, a auzit la radio ca se fac pregatiri si la Teatru. Acel anunt a fost chemarea sirenelor. "Fugeam de la cursurile de la Politehnica la teatru. Se intampla in zilele de duminica", povestea el mai tarziu, rememorand acea perioada de dubla existenta. Prima incercare la I.A.T.C. a fost un esec aparent, dar o lectie de umilinta necesara. A dat examen in fata unei comisii alcatuite din colosii scenei romanesti: Marcel Anghelescu, Radu Beligan si Ion Fintesteanu. A picat sub linie, ceea ce pentru multi, ar fi fost capatul drumului, dar pentru Marinus a fost inceputul ambitiei. I-au permis sa participe la lectii ca "audient", fara sa primeasca note. Timp de un an, a stat in umbra, a privit, a invatat, a absorbit totul ca un burete, slefuindu-si talentul in tacere. Anul urmator a dat din nou examen de admitere. Atunci l-au primit si, recunoscandu-i evolutia uluitoare, l-au trecut direct in anul II. Si-a luat diploma de absolvire cu rolul Agamita Dandanache in spectacolul "O scrisoare pierduta", demonstrand inca de atunci o maturitate artistica exceptionala si a sa a inceput ascensiunea sa, fiind repartizat imediat la Teatrul Tineretului, actualul Teatru Mic. Absolvirea din 1961 a fost doar inceputul. Marin Moraru nu juca roluri; el le locuia. La vreo cinci ani dupa incheierea studiilor, Marin Moraru facea deja parte din distributia unor spectacole impresionante din Bucurestiul anilor '60. La Teatrul Bulandra l-a interpretat pe Cracanel in "D-ale Carnavalului", regizat de legendarul Lucian Pintilie, alaturi de o echipa de actori in care mai erau, printre altii, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi si Octavian Cotescu. Sa stralucesti intr-o asemenea constelatie de genii nu era usor, dar Marinus avea o lumina proprie, o ingenuitate scenica ce cucerea iremediabil. Putea fi comic pana la lacrimi, dar in secunda urmatoare iti putea frange inima cu o privire pierduta. Nu epata, nu se stramba inutil; avea o economie de mijloace specifica marilor maestri. Dincolo de succesul fulminant, exista o discrepanta fascinanta intre omul public si cel privat. De la actorul exuberant de pe scena si de pe micul ecran, cu replici memorabile care intrau in folclorul urban, acasa, Marin Moraru era un alt om. Devenea introvertit, concentrat, oarecum inchis in carapacea sa creativa. Nu vorbea prea mult, mai ales cand avea de repetat, procesul sau de creatie fiind unul interiorizat si intens. Sotia sa, Lucia, femeia care l-a inteles cel mai bine, marturisea cu tandrete despre aceste momente: "Draga, sa stii ca eu aveam un principiu. Cand se enerva, foarte rar, ca el nu era prea expansiv, il lasam in pace. Las' ca-i trece". Aceasta liniste de acasa era, probabil, sursa din care isi extragea energia debordanta pentru scena, locul in care isi incarca bateriile sufletesti. Intre 1974 si 1980, Marin Moraru a fost conferentiar universitar la I.A.T.C. Studentii sai povestesc despre el cu o veneratie amestecata cu duiosie. Nu era profesorul rigid care preda de la catedra teorii seci, ci mentorul care te invata sa cauti adevarul din tine, sa nu minti pe scena. S-a retras de la catedra pentru a reveni pe scandura scenei, marea sa iubire, simtind ca locul sau este acolo unde se aprind reflectoarele. La Nationalul bucurestean, dupa 1989, a facut istorie. Momentul de gratie al carierei sale tarzii a fost, fara indoiala, spectacolul Take, Ianke si Cadir. Trioul de aur Beligan - Dinica - Moraru a fost un fenomen cultural, o aliniere de planete care a umplut salile pana la refuz ani la rand. Marin Moraru, in rolul lui Take, aducea un echilibru perfect, o blandete inteleapta si o omenie calda care completau cinismul spumos al lui Dinica si rafinamentul aristocratic al lui Beligan. Impreuna, erau definitia prieteniei si a artei. Televiziunea l-a redescoperit tarziu, in telenovelele romanesti (Inima de tigan, Regina), unde a adus un plus de clasa si profesionalism, demonstrand noilor generatii ca talentul nu are varsta si ca un mare actor poate innobila orice partitura, transformand un personaj secundar intr-o bijuterie. Daca pe scena a avut sute de partenere, in viata a avut una singura. Putini stiu ca unul dintre cei mai mari actori ai comediei romanesti a avut o mare si unica iubire: pe sotia sa, Lucia. Povestea lor pare desprinsa dintr-un film romantic vechi. S-au cunoscut intr-o tabara studenteasca (ea era inca la liceu), el a invitat-o la un spectacol, apoi au mers la plimbare. Asa a inceput totul. Lucia Moraru isi amintea cu nostalgie: "Ne-am dus si ne-am plimbat in Cismigiu. El a zis: "Hai sa bem un suc." Am baut o licoare cu o culoare incerta. Azi nu as mai bea asa ceva nici daca ma omori, dar atunci am supravietuit". Acea licoare incerta a fost inceputul unei certitudini de o viata. Casatoria lor a fost un eveniment pe masura spiritului lor ludic. S-au cununat la Buturugeni, intr-o bisericuta de tara modesta, unde slujea tatal unei colege. Atmosfera a fost una de un realism magic: "Era o bisericuta cu acoperisul spart prin care intrau pasarile nestingherite. In timpul slujbei se gainatau porumbeii peste noi", povestea Lucia. Si data aleasa a fost una speciala: 29 februarie 1964. Prietenul lor, Gheorghe Dinica, nu a ratat ocazia sa-i tachineze: "Hai, ba, nu va e rusine? Vreti sa dati de baut numai din patru in patru ani?". Marin Moraru raspundea, in stilul sau hatru, ca s-au casatorit pe 29 februarie ca sa li se para ca timpul trece mai greu si ca raman tineri. "Eram niste prosti frumosi. Am fost casatoriti 52 de ani", spunea sotia sa. Acesti 52 de ani au fost plini de iubire, de intelegere si de doi motani albi cu pete negre, botezati cu umor teatral: Frac 1 si Frac 2. Dincolo de lumina orbitoare a scenei, Marin Moraru isi gasea pacea in natura, alaturi de prietenii sai de suflet. Nu doar Gheorghe Dinica i-a fost un prieten apropiat, ci si actorii Mircea Albulescu si Amza Pellea. Aveau un ritual sacru, o evadare din tumultul Capitalei. Ei doi si Marinus sareau din pat la 3.00 noaptea, cu ochii carpiti de somn, dar cu sufletul plin de anticipare, ca sa plece la Dunare la pescuit. Acolo, pe malul apei, in linistea diminetii, asteptau in tacere sa vina crapul ala mare si sa sparga bambina, cerculetul de plastic de pe firul unditei. Acele ore de tacere complice valorau mai mult decat mii de dialoguri, erau momentele in care "monstrii sacri" redeveneau oameni simpli, bucurandu-se de rasarit si de prietenie. In ultimii ani, insa, viata personala a lui Marin Moraru s-a restrans. Nu mai era asa de plina in afara scenei. Se retrasese intr-o lume a cartilor si a linistii, citea ziare si carti - "Un veac de singuratate" a lui Gabriel Garcia Marquez fiindu-i unul dintre cele mai dragi romane, poate pentru ca rezona cu propria sa melancolie. Se mai uita la televizor sau la filme pe DVD si isi facea cumparaturile pentru casa, un pensionar onorabil care purta pe umeri gloria unei cariere imense. A trecut la Domnul pe 21 august 2016, lasand in urma o sotie indurerata si o tara care l-a iubit neconditionat, a plecat sa-i intalneasca pe Dinica, Amza si Albulescu, poate pentru o ultima partida de pescuit pe un lac unde nu se insereaza niciodata. Cand se lasa cortina peste o viata, raman ecourile. In cazul lui Marin Moraru, ecoul este unul de o blandete sfasietoare, ca o ninsoare linistita la Sinaia. Ne amintim de el ca de o caldura care ne-a insotit anii, a fost aviatorul care nu a pilotat avioane de metal, dar care ne-a ridicat pe toti deasupra norilor cenusii ai cotidianului, purtati de aripile talentului sau inegalabil. A plecat, dar nu ne-a parasit, caci de fiecare data cand vom revedea o secventa cu el, de fiecare data cand vom auzi acea voce inconfundabila, va fi acolo, viu, hatru si bun. Poate ca cel mai frumos ramas-bun nu sta in cuvinte mari, ci intr-o recunoastere a esentei sale. Marin Moraru a fost, pana in ultima clipa, un copil mirat in fata lumii, un copil care a primit darul de a se juca de-a viata si de a o face mai frumoasa pentru noi toti. Incheiem cu un gand al maestrului Radu Beligan, rostit la plecarea colegului sau de scena si de viata, cuvinte care rezuma totul si care ne indeamna sa privim cerul, cu speranta ca poate vom vedea fulgi mari cat vrabia: "Marin Moraru a fost un actor genial, dar mai presus de asta, a fost un om de o calitate rara. A avut o candoare si o puritate pe care putini o pastreaza pana la sfarsit. A plecat un mare artist, dar a ramas lumina pe care a lasat-o in urma lui. Drum bun, Marinus! Cerul are acum nevoie de zambetul tau."