Cultura si divertisment

Inainte de a vorbi insa despre film, merita discutate cele doua controverse care au dominat conversatia din jurul sau: alegerea unei actrite de culoare in rolul Elenei din Troia si lipsa autenticitatii istorice. Elena din Troia, fiica unui zeu si un personaj nascut dintr-un ou Una dintre cele mai mari controverse a fost distribuirea actritei Lupita Nyong'o in rolul Elenei. Discutia s-a concentrat aproape exclusiv asupra culorii pielii sale, de multe ori inainte ca oamenii revoltati sa vada filmul si sa inteleaga cat de important este, in realitate, personajul. Trebuie spus din capul locului ca Elena din Troia nu este o personalitate istorica pentru care avem un portret verificabil, un mormant identificat sau o genealogie demonstrata. Este un personaj mitologic in sensul deplin al cuvantului. In unele interpretari, Elena este fiica lui Zeus si a Ledei. Zeus ia forma unei lebede, iar Elena se naste dintr-un ou. Alte versiuni o prezinta drept fiica zeitei Nemesis si ii ofera o genealogie diferita. Nici macar mitologia greaca nu propune o singura poveste definitiva a nasterii sale. In aceste conditii, o dezbatere purtata cu pretentii de rigoare antropologica despre nuanta exacta a pielii Elenei pare lipsita de proportii. Discutam despre fiica unui zeu care s-a transformat intr-o lebada si care, in unele dintre cele mai cunoscute versiuni ale mitului, a iesit dintr-un ou. In plus, Elena nu este personajul principal al "Odiseei". Nici in poem, nici in film nu ocupa centrul povestii. Aparitia sa este relativ scurta, cateva minute din trei ore, iar Lupita Nyong'o face un rol bun in putinul timp pe care il are la dispozitie. Zgomotul din jurul alegerii sale a fost mult mai mare decat importanta personajului in film. O vanatoare de vrajitoare woke Intregul scandal pare alimentat de oameni care nu au plecat la film pentru a ajunge la o concluzie, ci au plecat de la o concluzie deja formata si au incercat sa transforme productia intr-o confirmare a propriilor prejudecati. Distribuirea unei actrite de culoare intr-un rol mitologic a devenit automat dovada ca filmul este "woke". Nu a mai contat interpretarea, contextul sau dimensiunea rolului. Concluzia fusese stabilita dinainte, iar filmul trebuia doar sa ofere pretextul. In viziunea mea, seamana mai mult cu o vanatoare de vrajitoare woke decat cu o analiza sincera a unei adaptari cinematografice. Asta nu inseamna ca orice alegere de casting trebuie acceptata automat sau ca un film nu poate fi criticat. Inseamna doar ca analiza ar trebui sa porneasca de la interpretare, coerenta lumii construite si calitatea rolului, nu exclusiv de la culoarea pielii actorului. Nyong'o construieste o Elena constienta ca numele si frumusetea ei au fost transformate in justificarea unui razboi purtat, in realitate, pentru putere, orgoliu si control. In putinele sale scene, actrita ofera personajului suficienta gravitate incat intregul scandal sa para si mai lipsit de substanta. Armurile nu sunt autentice. Dar nici Homer nu facea arheologie A doua controversa priveste armurile. Da, echipamentul folosit de Nolan nu reprezinta o reconstructie fidela a armurilor din secolul al XII-lea i.Hr., perioada in care este plasata in mod traditional legenda razboiului troian si calatoria lui Ulise. Coifurile, platosele si costumele provin din perioade diferite sau au fost reinventate pentru film. Este o observatie corecta. Problema apare cand aceasta observatie este transformata in verdictul ca Nolan ar fi tradat un original perfect precis din punct de vedere istoric. Un asemenea original nu exista. Nu stim cu certitudine cine a fost Homer sau daca numele desemneaza un singur autor. Ar putea fi vorba despre un poet, un pseudonim sau despre rezultatul unei traditii construite de mai multi rapsozi. "Odiseea" a circulat timp de secole pe cale orala, fiind spusa, modificata si recompusa inainte de a fi fixata in forma pe care o cunoastem astazi. Nici Homer, indiferent cine a fost, nu a trait in perioada in care ar fi avut loc razboiul troian. Poemele sale amesteca amintiri ale epocii bronzului, realitati din epoci ulterioare, conventii poetice, mitologie si inventie. Cu alte cuvinte, nici opera adaptata de Nolan nu este corecta istoric in sensul modern al expresiei. Nici grecii antici nu il imbracau "corect" pe Ulise Mai exista un aspect care face indignarea legata de armuri si mai greu de sustinut. Nici grecii antici nu ii reprezentau mereu pe Ulise, Ahile si ceilalti eroi in echipamentul exact al finalului epocii bronzului. Artistii din perioadele arhaica si clasica ii infatisau adesea purtand armuri si costume familiare propriului public. In reprezentari realizate in secolele in care Atena si Sparta se luptau cu persii, Ulise apare imbracat ca un razboinic al epocii respective, nu ca rezultatul unei reconstructii arheologice a lumii miceniene. Ar trebui sa-i acuzam si pe atenieni ca nu au respectat istoria? Ar trebui sa le reprosam ca nu l-au reprezentat pe Ulise cu armura exacta de la sfarsitul epocii bronzului? Evident ca nu. Pentru ei, mitul era o poveste vie, nu o piesa sigilata intr-o vitrina. Putem spune ca nu ne place designul armurilor lui Nolan. Putem considera ca o reconstructie miceniana ar fi fost mai interesanta. Aceasta este o discutie estetica legitima. Dar sa ne plangem de "tradarea istoriei" intr-un film despre o legenda greceasca transmisa in nenumarate forme, cu zei, ciclopi, sirene, vrajitoare, calatorii in lumea mortilor si personaje nascute din oua este, in viziunea mea, ipocrizie selectiva. Un mit traieste numai daca poate fi spus din nou "Odiseea" nu a ajuns pana la noi pentru ca fiecare generatie a repetat-o mecanic, fara sa schimbe nimic. A supravietuit pentru ca fiecare epoca a gasit in ea altceva si a spus-o in propriul limbaj. Chiar si in Grecia, unde poemul este studiat sistematic in scoli, profesori si cercetatori au aparat ideea reinterpretarii. Profesorul Christos Tsagalis, specialist in literatura greaca veche, a aratat ca operele lui Homer au devenit universale tocmai fiindca au fost repovestite si reinterpretate de generatii succesive. Acum ca am explicat controversele, sa trecem la film! Pana la urma acesta este subiectul Trei ore care trec fara sa le simti Filmul urmareste drumul lui Ulise spre casa dupa distrugerea Troiei. Regele Itacai incearca sa se intoarca la Penelopa si la fiul sau, Telemah, insa calatoria sa se intinde pe ani si il poarta prin razboaie, furtuni, insule stranii, pesteri locuite de monstri si chiar prin lumea mortilor. In acelasi timp, in Itaca, Penelopa incearca sa-si apere casa si regatul de pretendentii care il considera mort pe Ulise, in timp ce Telemah incearca sa afle daca tatal sau mai traieste sau daca a devenit doar o legenda. Sunt aproape trei ore care trec fara sa le simti. Filmul nu are momente moarte, iar secventele epice se succed fara ca povestea sa devina obositoare sau imposibil de urmarit. Nolan se joaca si aici cu timpul, asa cum ne-a obisnuit, trecand intre prezent, amintire si povestire, dar o face cu mai multa retinere decat in alte productii. Structura ii poarta semnatura, insa firul narativ ramane clar. Odiseea. O poveste veche de aproape 3.000 de ani, dar despre oamenii de astazi Aici se afla, probabil, cea mai mare reusita a filmului. Desi povestea a fost compusa intr-o lume aflata la o distanta aproape imposibil de imaginat fata de a noastra, lucrurile cu adevarat importante nu s-au schimbat. Frica, iubirea, ambitia, dorul de casa, setea de putere, nevoia de glorie, lupta pentru supravietuire si incercarea omului de a gasi un scop in viata au ramas aceleasi. Au cazut imperii, s-au ridicat altele, s-au schimbat zeii, religiile, limbile si granitele. Am inventat tiparul, praful de pusca, motorul cu aburi, avionul, cinematograful, internetul si inteligenta artificiala. Am ajuns pe Luna si putem comunica instantaneu de la un capat la altul al planetei. Cu toate acestea, continuam sa purtam cu noi aceleasi temeri si aceleasi dorinte pe care le purtau oamenii lui Homer. Vrem sa fim iubiti, sa fim respectati, sa ne gasim locul in lume si, la sfarsitul calatoriei, sa avem un loc pe care sa-l putem numi acasa. Tocmai aceasta continuitate face ca "Odiseea" sa nu para o relicva scoasa dintr-un muzeu, ci o poveste despre noi. Primul mare erou al civilizatiei noastre In esenta, "Odiseea" este povestea primului mare supererou al civilizatiei occidentale. Ulise nu are puteri supranaturale. Armele sale sunt inteligenta, capacitatea de a-i convinge sau insela pe ceilalti, rezistenta si refuzul de a renunta. El nu invinge monstrii pentru ca este cel mai puternic, ci pentru ca reuseste sa gaseasca o iesire atunci cand orice iesire pare imposibila. Aproape toate marile povesti moderne despre eroi care pleaca intr-o calatorie, isi parasesc casa, coboara simbolic sau literalmente in infern, isi infrunta monstrii si se intorc transformati ii datoreaza ceva lui Homer. De la literatura fantasy si aventurile spatiale pana la benzile desenate si filmele cu supereroi, umbra lui Ulise se afla peste tot. Nolan pare perfect constient de acest lucru. Nu adapteaza doar o poveste veche, ci merge la una dintre radacinile tuturor povestilor pe care cinematograful le spune astazi. Un Ulise care isi intelege propriile greseli Ulise al lui Matt Damon este diferit de eroul poemului. Este mai constient de propriile greseli, mai apasat de moartea oamenilor sai si mai macinat de ceea ce a facut la Troia. Inteligenta sa nu mai este prezentata numai ca o virtute eroica. Este si sursa unor tragedii. Calul troian ii aduce victoria, dar ii distruge linistea. Siretlicurile il salveaza, insa ii pun adesea in pericol oamenii. Orgoliul il ajuta sa se ridice, dar tot el il arunca din nou in fata zeilor si a mortii. Este un om care a castigat un razboi, dar nu mai stie daca merita sa se intoarca acasa. Stie ca Penelopa il asteapta, insa nu mai este sigur ca barbatul care se intoarce este acelasi care a plecat. Aceasta dimensiune a remuscarii il face mai accesibil publicului modern. In esenta, Nolan transforma epopeea intr-o poveste despre trauma razboiului si despre imposibilitatea soldatului de a reveni cu adevarat la viata de dinainte. Idee ce este mai apropiata de zilele noastre. Matt Damon, favorit pentru Oscar. Tom Holland, un Telemah credibil Matt Damon face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei si, pentru mine, intra direct in discutia pentru Oscar. Ii ofera lui Ulise forta, autoritate si vulnerabilitate fara sa transforme vinovatia intr-un spectacol exagerat. Uneori sunt suficiente privirea lui si cateva secunde de tacere pentru a intelege cat de greu a devenit bagajul pe care il poarta. Damon reuseste sa fie credibil atat ca razboinic capabil sa conduca oameni intr-o lupta, cat si ca barbat obosit, care incearca sa-si gaseasca drumul spre familie si spre propria umanitate. Exista si o gluma inevitabila ce circula pe net de cateva luni. Hollywoodul a cheltuit deja sute de milioane de dolari, film dupa film, pentru a-l aduce pe Matt Damon acasa. S-a intamplat in "Saving Private Ryan", in "Interstellar" si in "The Martian". Acum, Nolan ridica din nou miza si il trimite intr-o calatorie uriasa spre Itaca. Probabil ca niciun actor din istoria cinematografiei nu a necesitat bugete atat de mari doar pentru a fi adus inapoi acasa. Tom Holland este credibil in rolul lui Telemah. Renunta la energia adolescentina asociata multora dintre personajele sale si construieste un fiu vulnerabil, dar hotarat, obligat sa devina barbat in absenta tatalui. Telemah nu a crescut alaturi de Ulise, ci alaturi de legenda sa. Il cunoaste din povesti, din amintirile mamei si din asteptarile celor din jur. Din acest motiv, relatia dintre cei doi functioneaza: Telemah nu este o copie mai tanara a tatalui, ci un om care trebuie sa descopere cine este dincolo de numele pe care il poarta. Anne Hathaway ii ofera Penelopei inteligenta, demnitate si autoritate, iar Robert Pattinson construieste un Antinous tulburator, elegant si permanent amenintator.Luptele sunt spectaculoase, dar filmul se apropie uneori de horror Momente marcante din Odiseea Distrugerea Troiei este triumful inteligentei lui Ulise, dar si inceputul vinei care il va urmari pana acasa. La fel de impresionante sunt secventele in care filmul se apropie de horror. Pestera ciclopului devine un spatiu claustrofobic, intunecat si sufocant. Coborarea in lumea mortilor este si mai tulburatoare. O confruntare directa cu oamenii pe care Ulise nu i-a putut salva si cu alegerile pe care nu le mai poate schimba. "Oamenii marii" si frica obsesiva de sfarsitul civilizatiei Una dintre cele mai interesante completari ale lui Nolan este motivul "oamenilor marii". Numele lor este repetat aproape obsesiv, ca o amenintare aflata permanent la orizont, gata sa distruga lumea cunoscuta. Istoricii folosesc denumirea de "popoarele marii" pentru grupurile misterioase asociate cu marile tulburari de la sfarsitul epocii bronzului, desi identitatea lor si rolul exact pe care l-au avut in prabusirea civilizatiilor mediteraneene raman disputate. Nolan nu incearca sa rezolve aceasta enigma. O transforma intr-o idee mult mai puternica. Poate ca oamenii marii nu sunt doar niste barbari veniti dintr-o lume complet straina. Poate ca sunt chiar razboinicii ramasi fara casa, impinsi pe mare de propriile razboaie. Poate ca grecii care se intorc de la Troia, jefuind si luptand pentru supravietuire, devin in ochii altor popoare exact amenintarea de care se tem. Am sa imprumut in recenzie o interpretare pe care am vazut-o redata de cateva publicatii istorice ce au analizta filmul. Autorii au vazut in aceasta idee o legatura intre intoarcerea grecilor, prabusirea epocii bronzului si tendinta unei civilizatii de a proiecta asupra strainului propria capacitate de distrugere. Civilizatiile nu sunt distruse intotdeauna doar de cei care vin din afara. Uneori isi pregatesc singure sfarsitul prin razboaie, lacomie, cruzime, neincredere si abandonarea regulilor care le tineau impreuna. Ideea nu are cum sa ne fie straina si noua in vremurile noastre. Mai ales in climatul actual politic. Zeii, sexualitatea si cateva alegeri care nu m-au convins pe deplin in Odiseea "Odiseea" este un film exceptional, dar nu inseamna ca toate alegerile lui Nolan functioneaza la fel de bine. Cea mai evidenta absenta este cea a zeilor. Cu mici exceptii, acestia nu sunt portretizati direct, iar interventiile divine sunt transformate in fenomene naturale, presimtiri sau consecinte ale deciziilor luate de personaje. Pot intelege aceasta alegere. Nolan incearca sa pastreze povestea cat mai aproape de experienta umana si sa lase mereu deschisa intrebarea daca eroii sunt intr-adevar pedepsiti de zei sau doar suporta urmarile propriului orgoliu. Nu sunt insa neaparat de acord cu eliminarea aproape completa a dimensiunii divine. Absenta lor face filmul mai realist, dar ii ia uneori din caracterul profund mitologic. Si secventa ciclopului contine o schimbare importanta. Fara sa intru in spoilere, un moment prezent in opera, care explica direct originea si forta blestemului ce il urmareste pe Ulise, nu mai are loc in aceeasi forma. Scena ramane una dintre cele mai spectaculoase si tensionate ale filmului, insa eliminarea acelui element slabeste putin legatura dintre orgoliul eroului si pedeapsa care urmeaza. Nolan a ales, de asemenea, sa realizeze un film aproape lipsit de sexualitate, in ciuda faptului ca poemul contine numeroase elemente legate de seductie, dorinta, infidelitate si tentatie. Circe, Calypso, sirenele si chiar relatia dintre Ulise si Penelopa fac parte dintr-o lume in care erotismul este permanent prezent, fie ca refugiu, fie ca arma, fie ca obstacol in calea intoarcerii acasa. Odiseea trebuie vazut in IMAX "Odiseea" a fost gandita de la inceput pentru cel mai mare ecran posibil. Este primul lungmetraj filmat integral cu camere IMAX, o ambitie pe care Nolan a descris-o drept una dintre cele mai vechi dorinte ale sale. Fiecare cadru a fost conceput pentru amploare, de la confruntarile pe mare si batalii pana la momentele intime dintre personaje. Iar acesta nu este doar un argument de marketing. Marea, corabiile, furtunile, zidurile Troiei, pestera ciclopului, lumea mortilor si tacerile lui Ulise au nevoie de un ecran imens. Imaginea te inconjoara, iar coloana sonora nu mai este doar auzita, ci aproape simtita fizic. Nu cred ca exista, in acest moment, un film mai important de vazut in IMAX decat "Odiseea". Un monument ridicat din pelicula, apa, sange, mit si dor de casa. Nota: 9/10