Cultura si divertisment

Oricum, am ramas incantat de faptul ca, pe la altii, inca mai exista sectiune culturala in presa mainstream. Contextul articolului este ca, anul acesta, se implinesc 150 de ani de la prima reprezentare integrala, la Bayreuth, a Inelului Nibelungului de Wagner. Premiera din august 1876 a fost unul dintre acele momente in care iti dai seama ce insemna, in Europa secolului al XIX-lea, sa existe cu adevarat o elita politica si culturala. La Bayreuth au venit, atunci, imparatul Wilhelm I al Germaniei, imparatul Pedro al II-lea al Braziliei, filosoful Friedrich Nietzsche, compozitorii Franz Liszt, Anton Bruckner, Piotr Ilici Ceaikovski, Edvard Grieg, Camille Saint-Saens si arhitectul Gottfried Semper. Ludwig al II-lea al Bavariei, marele protector al lui Wagner, sustinuse proiectul si participase inclusiv la repetitii. In acele vremuri, politicianul mergea la cultura Va puteti imagina astazi un mare demnitar in functie asistand la repetitiile unei opere? Intrebarea pare frivola, dar spune ceva esential despre raportul dintre putere, cultura si aspiratiile unei societati. In lumea aceea, cultura nu venea la politician pentru o fotografie. Politicianul se ducea la cultura: uneori chiar la repetitie. Sigur, nu idealizez aristocratia europeana. Numai ca rezultatul istoric al patronajului pe care aceasta l-a exercitat nu poate fi negat. Haydn a avut familia Esterhazy. Mozart a trait intr-o lume dominata de comenzi aristocratice si princiare. Beethoven si-a dedicat operele unor arhiduci, printi, conti si printese: am scos, pentru a ilustra aceasta argumentatie, o lista a sponsorilor acestuia. Wagner, fara sprijinul lui Ludwig al II-lea al Bavariei, cu certitudine nu ar fi putut realiza niciodata proiectul gigantic de la Bayreuth. Pana la urma, fiecare societate isi finanteaza propriile aspiratii. Pentru pastrarea nealterata a adevarului istoric, voi face o scurta digresiune, daca-mi este permisa. Din cate stiu eu, singurul politician roman contemporan despre care am aflat cu certitudine ca a mers la Festivalul de la Bayreuth este Adrian Nastase. Ion Iliescu, singurul presedinte care a participat constant la Festivalul Enescu Daca mai stiti si alte exemple relevante, chiar va rog sa-mi spuneti. Este aproape singurul - alaturi de Victor Opaschi, Ionut Vulpescu si Mircea Geoana - pe care l-am vazut in mod recurent la Festivalul Enescu. O mentiune separata trebuie facuta despre Ion Iliescu: a fost singurul presedinte al Romaniei cu participare constanta la Festivalul Enescu (in perioada copilariei si adolescentei mele, motiv pentru care aceasta este singura mentiune indirecta) si consum cultural frecvent (inca din perioada comunista, Ion Iliescu a fost un consumator fervent de cultura). Singurul ministru al culturii despre care pot spune aceleasi lucruri este cel in functie (Andras Demeter). Cu exceptia lui Ionut Vulpescu si Andras Demeter, n-am vazut in ultimii 10 ani niciun ministru al culturii care sa participe recurent la Festivalul Enescu. Si m-am uitat cu maxima atentie: repet, vorbesc din ce am vazut cu ochii mei. Recurent nu inseamna sa asisti la concertul inaugural: asta ca sa nu avem vorbe. In plus, nu pot sa nu observ si altceva. Adrian Nastase este si unul dintre foarte putinii politicieni romani de dupa 1989 de pe urma caruia a ramas efectiv ceva in cultura romana: Muzeul National al Hartilor si Cartilor Vechi. E creatia si donatia lui personala, chiar daca nu este singura institutie culturala infiintata sub prim-ministeriatul acestuia. Puteti judeca fara menajamente omul politic si epoca lui: sunteti invitatii mei de pe acum. Urmele lui Adrian Nastase in cultura Dar Muzeul National al Hartilor si Cartilor Vechi exista. Colectia exista. A ramas totusi ceva in urma lui Adrian Nastase in cultura romana. De pe urma atator oameni ai sistemului care i-au succedat prin cele mai inalte functii ale statului nu a ramas nimic. Doar praful de pe toba si un zgomot asurzitor. M-am gandit la toate acestea si pentru ca, in aceste zile, Bucurestiul traieste intr-un foarte frumos context muzical: ma refer la Concursul International George Enescu care este in desfasurare la Bucuresti. In 2026, George Enescu este celebrat prin doua repere importante concomitente: 145 de ani de la nasterea acestuia sunt marcati printr-o editie a XX-a, aniversara, a Concursului International George Enescu. Editia din acest an, speciala Editia din 2026 este una speciala si din perspectiva stiintifica. Joi, 10 septembrie, de la ora 15.00, in cadrul Congresului National al Istoricilor Romani, voi modera panelul de Istorie sociala si sociologie istorica: convergente epistemologice si tensiuni metodologice. Panelul este organizat in parteneriat cu Artexim, organizatorul Festivalului si Concursului International George Enescu, in cadrul unei colaborari cu Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. Iar lucrul care imi place foarte mult este ca discutia noastra nu se va incheia odata cu ultima interventie academica. A doua zi, vineri, 11 septembrie, vom merge impreuna la Semifinala Sectiunii de Vioara a Concursului International George Enescu 2026. Mi se pare o continuare minunata. Stiintele sociale nu se ocupa doar de institutii, structuri si procese. Suntem interesati si de felul in care se formeaza gusturile, prestigiul, educatia culturala, ierarhiile simbolice si raportul dintre elite si societate. De aceea, dupa cateva ore de reflectie academica, intalnirea directa cu marea muzica mi se pare o prelungire foarte potrivita a discutiei noastre precedente. Le sunt recunoscator Cristinei Uruc, directoarea Artexim, si decanului Facultatii de Istorie, Matei Gheboianu, pentru aceasta colaborare, pe care sper sa o vedem continuata si in anii urmatori. Cum readucem cultura in centrul vietii sociale? In fond, aici este si una dintre intrebarile care ma preocupa constant: cum readucem cultura in centrul vietii sociale fara sa o transformam nici in ornament protocolar, nici intr-un produs destinat exclusiv unui public restrans? Apropo, am vazut zilele trecute, pe pagina talentatului regizor Alexandru Nagy, o veste pe care am preluat-o si care mi-a facut dimineata mai frumoasa: LaScalaTV a devenit gratuita. Cu o simpla inregistrare, oricine poate avea acces la opere, balete, concerte, productii recente si spectacole istorice ale celebrului teatru milanez, inclusiv la inregistrari asociate unor nume precum Claudio Abbado sau Riccardo Muti. Iar aceasta deschidere catre public este posibila datorita sprijinului Intesa Sanpaolo. Mi se pare un exemplu splendid de mecenat cultural contemporan din partea acestei prestigioase institutii bancare. Nu mai avem curti princiare sau regale care sa finanteze, din capriciu sau pasiune, un compozitor. Avem insa companii mari care pot intelege ca o parte a responsabilitatii lor publice poate lua forma sprijinului pentru cultura. Iar atunci cand acest sprijin este inteligent, rezultatul este largirea extraordinara a publicului. Sigur ca un ecran nu va inlocui niciodata autenticitatea unei seri petrecute in sala de opera: mai ales la Scala. Dar poate crea curiozitate, poate forma gustul si poate aduce marea muzica acolo unde pana ieri nu ajungea. Forma sanatoasa a democratizarii culturii Poate face ca un adolescent dintr-un oras fara opera sa-l descopere pe Verdi, pe Puccini sau pe Wagner si sa doreasca mai apoi sa-i asculte intr-o sala adevarata. Aceasta mi se pare ca este, de fapt, forma sanatoasa a democratizarii culturii: nu sa cobori cultura pana la desfigurare, ci sa faci accesul mai usor, pastrand standardele. Iar Bucurestiul are, din fericire, cateva institutii care pot face exact acest lucru in mod natural. Ma refer la Filarmonica George Enescu (care intra, din aceasta toamna, intr-o noua si mare etapa artistica, odata cu instalarea lui Robert Trevino in functia de dirijor principal) si la Opera Nationala Bucuresti (care deschide stagiunea, de facto, pe 1 si 3 octombrie 2026, cu Tannhauser de Wagner, sub bagheta lui Cristian Mandeal). O coincidenta aniversara care imi place foarte mult, caci suntem la 150 de ani de la acel august 1876 in care Wagner isi prezenta integral Inelul Nibelungului la Bayreuth. Tannhauser avusese premiera in 1845, cu cativa ani inainte ca Wagner sa inceapa aventura monumentala a tetralogiei sale. Vom putea, asadar, asculta la Bucuresti un Wagner aflat inca in drum spre revolutia artistica pe care avea sa o desavarseasca in Inelul Nibelungului: o experienta artistica totala, care cuprinde muzica, poezie, teatru, scenografie si arhitectura, reunite intr-o singura experienta. Inclusiv teatrul de la Bayreuth a fost construit in acest scop. Orchestra este ascunsa privirii, iar spectatorul trebuie absorbit total de ceea ce se petrece pe scena. Wagner anticipa experienta cinematografica cu multe decenii inaintea inventarii acestuia de catre fratii Auguste si Louis Lumiere. Ce loc acorda o societate culturii? Mi se pare o forma foarte frumoasa prin care Opera Nationala Bucuresti marcheaza aceasta aniversare la Bucuresti. Si, daca ma gandesc bine, toate aceste lucruri despre care am vorbit - Bayreuth, patronajul aristocratic, Concursul Enescu, panelul meu de istorie sociala si sociologie istorica din cadrul Congresului National al Istoricilor Romani, La Scala din Milano deschisa gratuit catre lume printr-un parteneriat privat si Wagner cantat la Opera Nationala Bucuresti - tin cumva de aceeasi intrebare: ce loc acorda o societate culturii? Nu declarativ sau prin discursuri festive, ci efectiv: prin bani, institutii, educatie, acces si participare. In 1876, imparati, regi, mari filosofi, arhitecti si compozitori celebri au venit intr-un mic oras bavarez ca sa asculte Wagner. Nu avem nevoie sa reconstruim acea lume si nici nu ar fi posibil. Dar cred ca avem nevoie sa reconstruim ceva din seriozitatea cu care cultura era luata in seama. Pentru ca, pana la urma, istoria nu retine numai cine a avut in mod provizoriu puterea. Retine si ce a facut cu ea. Restul e zgomot si praf de stele.