Business international

Pe 2 februarie 2009, televiziunea de stat din Iran anunta lumea ca primul satelit de productie iraniana, Omid ("Speranta" in persana), a fost lansat cu succes pe o orbita joasa cu o racheta tot autohtona, Safir.

Astfel, Iranul a ajuns cea de-a noua putere spatiala a lumii. In 2024, aceasta tara a depasit Europa in ceea ce priveste numarul de lansari orbitale proprii, marcand un an record pentru programul sau spatial. A fost o perioada in care Europa s-a confruntat cu o "criza a lansatoarelor".

Drumul Iranului a fost lung, si istoric acesta este cursul natural al lucrurilor.

Iranul a fost o civilizatie creatoare de stiinta cu mult inainte de era zborurilor spatiale. Observatoarele sale astronomice dateaza cel mai devreme din secolul al V-lea i.Hr. Observatorul Maragheh (din 1259 d.Hr.) a fost faimos pentru observatiile, instrumentele si insemnarile sale. Iranul i-a dat pe Al Biruni (973-1050), astronom de referinta, si pe Omar Khayyam (1048-1131), matematician si fondator al observatorului din Isfahan. Iranul avea anul trecut 20 de observatoare astronomice, dintre cale unul foarte recent.

De aceea, nu trebuie sa fie o surpriza ca Iranul a fost printre primele tari care au intrat in era spatiala, in 1957, cand a infiintat o statie Minitrack pentru a urmari satelitul american Vanguard, iar in 1958 a devenit cofondator al Comitetului Natiunilor Unite pentru utilizarea pasnica a spatiului cosmic (COPUOS).

Geopolitica si-a pus amprenta asupra ambitiilor spatiale. Guvernul instalat de Occident in 1953 s-a asigurat ca programul spatial iranian initial era american, cu statii terestre construite pentru a asculta programul spatial sovietic de pe tarmul sudic al Marii Caspice, cu acces la satelitii de comunicatii americani Intelsat (in 1969) si cu teledetectie Landsat (SUA, in 1972).

Revolutia islamica din 1979 a fost una dintre cele mai mari revolutii populare din istorie, cu milioane de oameni implicati din tot spectrul politic. Au urmat turbulente politice, iar universitatile s-au inchis intre 1980 si 1983. SUA si-au parasit statiile terestre in mare graba, lasandu-si multe din echipamente in functiune.

Convulsia politica a creat spatiu pentru extinderea educatiei la mase mai mari de oameni.

In timpul tulburarilor violente care au urmat revolutiei, programul spatial a fost practic suspendat pana la preluarea mandatului de presedinte de catre Muhammed Khatami in 1997. El a cerut Rusiei si Chinei sa lanseze primii sateliti ai Iranului, a infiintat Institutul de Cercetare Aerospatiala (ARI) cu un program de biologie spatiala in 2000, Agentia Spatiala Iraniana (ISA) in 2005 si Institutul de Cercetare Spatiala in 2007.

Dupa includerea Iranului in "axa raului" de catre SUA, tara s-a trezit fortata sa-si continue programul spatial sub asediul sanctiunilor occidentale.

In esenta, Iranul a dezvoltat patru programe spatiale, primele trei fiind interne: programul de biologie spatiala al ARI, programul civil ISA si un program militar condus de Corpul Garzilor Revolutionare Islamice (IRGC). Al patrulea a cuprins sateliti iranieni lansati de alte tari.

Pe plan intern, in cadrul ARI pe 4 februarie 2008 mica racheta Kavoshgar a lansat primele incarcaturi utile suborbitale de pana la 500 kg la altitudini de 130 km, transportand rozatoare, testoase, viermi si maimute.

Primul satelit al Iranului, Omid, a aparut la scurt timp dupa aceea (pe 2 februarie 2009), facand din Iran o natiune spatiala, a noua din lume, inaintea celor doua state coreene. Omid era un satelit de comunicatii mic, de 27 kg, care a transmis timp de 50 de zile si s-a dezactivat dupa trei luni. Omid a demonstrat capacitatea Iranului de a stapani toate subsistemele necesare pentru a construi un satelit intern functional, de a-l lansa si a-l opera.

Experianta cu Omid sta la baza modelului folosit la cinci sateliti mici de comunicatii si imagistica numiti Rasad, Navid, Fajr, Mehda si Fakhr si la doi sateliti CubeSat, Hatef si Kaihan. Cu toate acestea, Omid este inca amintit si sarbatorit de Ziua Nationala a Tehnologiei Spatiale, la data lansarii sale.

Urmatorul a fost programul militar al Iranului. Iranul achizitionase initial rachete Scud de origine ruseasca, bazate pe racheta germana Wasserfall din timpul razboiului, folosind rachete stocabile, alimentate cu acid nitric, lansate in timpul "razboiului oraselor" impotriva Irakului (1986-1988).

Programul militar ulterior al Iranului a mers pe o cale diferita, dezvoltand o racheta cu combustibil solid de fabricatie interna, Qased, care a lansat prima serie de sateliti de imagistica militara, Nour 1, pe 22 aprilie 2020, si Nour 2 si 3, sateliti de observare militara, si Chamran.

O alta componenta a fost reprezentata de satelitii iranieni lansati de alte tari. Izolat de Occident, Iranul s-a orientat catre Rusia si China chiar inainte de Omid. Rusia a lansat primul satelit al Iranului, Sina 1, de pe Cosmos 3M de la Plesetsk pe 27 octombrie 2005. Initial, acesta urma sa fie construit in intregime in Rusia, dar a fost doar finalizat in Rusia.

Urmatorul a fost satelitul pentru resurse terestre Huanjing 1A, lansat de China pe 6 septembrie 2009. Acesta a fost de fapt un proiect comun intre China, Iran si Thailanda, desi chinezii au vorbit putin despre participarea iraniana la acea vreme. Aceasta omisiune nu a fost insa de niciun folos Chinei, deoarece americanii, mereu vigilenti, au aflat si, ca raspuns, au confiscat activele din strainatate ale Great Wall Industry Company, care aranjase colaborarea.

De atunci, Rusia a lansat inca patru sateliti iranieni: Khayyam (numit dupa astronom), Pars, Kowsar si Hodhod. Satelitii sunt doar varful aisbergului. Rachetele transportoare reflecta maiestria programelor spatiale.

Iranul a avut mai multe generatii de rachete, de la primitivele Safir la Simorgh, un lansator de 27 de m capabil sa atinga inaltimi orbitale de 600 de km cu incarcaturi grele. Cea mai noua este Ghaem-100, cu combustibil solit, in trei trepte, dezvoltata de divizia aerospatiala a Corpului Garzii Revolutionare Islamice. Dupa cum arata cifra din nume, Ghaem ar trebui sa fie o familie extinsa de rachete.