Opinii

Traim intr-o lume in care razboaiele, crizele umanitare, saracia extrema si dezastrele climatice ne ajung in buzunar, in format vertical, cu sunet care e in trend si durata de maximum 60 de secunde. Le consumam intre doua story-uri si o notificare de la banca. Si, fara sa ne dam seama, ele nu mai sunt evenimente care cer reactie, ci continut care cere atentie - pentru cateva secunde.

Problema nu este ca nu stim. De fapt, stim mai mult ca oricand. Vedem imagini reale, brute, nefiltrate. Vedem copii scosi de sub daramaturi, coloane de refugiati, orase distruse. Le vedem la rezolutie mare, cu martori directi, cu explicatii - pe fiecare platforma de social media, in fiecare publicatie online de stiri. Si totusi, ceva nu se mai leaga. Emotia nu mai duce nicaieri, in cele mai multe cazuri.

Platformele pe care le folosim nu fac diferenta intre o tragedie si un trend. Algoritmul nu are "constiinta". Pentru el, un clip cu un bombardament si unul cu o reteta virala sunt egale, daca genereaza engagement. Asa ajung sa coexiste pe ecranele telefoanelor noastre - fara ruptura, fara pauza, fara spatiu pentru procesare. Totul e un flux continuu, neted, din ce in ce mai usor de digerat. Consumam problemele fragmentat.

Le vedem fara context. Le simtim fara continuitate. Si, foarte important, le traim fara consecinte. Dupa ce inchidem aplicatia, lumea noastra ramane, in mare parte, neschimbata. Frigiderul e plin. Internetul merge. Cafeaua de specialitate e tot pe biroul nostru. Nu e de mirare ca tragediile incep sa ne para mai mult fictiune. Le vedem des, dar nu ne ating direct. Iar creierul nostru, bombardat constant cu stimuli, invata sa se protejeze.

Nu mai reactioneaza la tot pentru ca ar fi imposibil sa o faca (si in acelasi timp sa poti ramane complet functional la job, acasa etc). Si de asta fiecare ne-am creat propriile noastre bule in care putem sa functionam in continuare - cu burnout, suparasaturati informational, dar macar functionali in societate. De multe ori, reactia noastra se reduce la gesturi mici, simbolice. Un like. Un share. O inimioara. Nu sunt inutile, dar sunt insuficiente. Si, mai grav, ne pot pacali ca "am facut ceva". Ca ne-am implicat. Ca ne-am indeplinit datoria morala.

Dupa care mergem mai departe. Suntem prima generatie care asista la aproape tot ce se intampla in lume, in timp real, fara sa fie obligata sa faca ceva. E un privilegiu toxic. Vedem tot, fara sa fim implicati structural in nimic. Mai e ceva: multe dintre aceste probleme par imposibil de rezolvat la nivel individual. Ce poti face tu, concret, pentru un conflict la mii de kilometri distanta? Pentru o criza economica globala? Pentru schimbarile climatice? Neputinta se aduna.

Si, ca sa nu ne franga, ne retragem emotional inapoi in bula noastra. Pentru ca fiecare are cate o problema, cate o factura de platit, responsabilitati fata de apropiati. Asa a aparut de fapt aceasta distanta dintre mine (ca individ) si restul lumii. Asa se construieste bula, ca o forma de autoaparare. Ne concentram pe ce e mic, controlabil, familiar. Pe viata noastra. Pe problemele noastre. Restul e pentru organizatiile internationale, pentru NATO, pentru UE de rezolvat. Sunt constienta ca ne pasa in continuare - dar mai stim cum sa ne pese fara sa ne distrugem emotional, sa ne consumam si sa credem ca lumea e fara speranta? Suntem capabili sa transformam informatia in responsabilitate, nu doar in consum?

Oana Ionita este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium