Zf 24

Programul de guvernare votat de Parlament contine, pentru prima data atat de explicit, un raspuns la o intrebare pe care industria o pune de ani de zile: cine raspunde pentru digitalizarea statului? Raspunsul de pe hartie este unul bun. Numai ca, imediat dupa investire, prima ordonanta de urgenta a Guvernului a dat un alt raspuns: Autoritatea pentru Digitalizarea Romaniei (ADR) nu ajunge la Prim-ministru, ci ramane la Ministerul Economiei, in coordonarea ministrului delegat pentru digitalizare si AI. Aceeasi ordonanta incredinteaza coordonarea intregului aparat de lucru al Guvernului, adica exact structura in care programul voia sa mute ADR, viceprim-ministrului, nu Prim-ministrului. Diferenta nu este una de nuanta, iar pentru a intelege de ce conteaza merita amintit de unde pornim.

Romania a avut in ultimii ani resurse semnificative pentru digitalizare: aproximativ 4,5 miliarde de euro prin PNRR, la care se adauga circa 3,2 miliarde de euro din fondurile de coeziune.

In acelasi timp, sectorul IT&C romanesc produce aproximativ 26,5 miliarde de euro anual, contribuie direct cu 7% la PIB si genereaza circa 26% din exporturile de servicii. Si totusi, doar 28,7% dintre companii integreaza tehnologii avansate precum cloud, AI sau data analytics, iar numai 30,1% din populatie are competente digitale de baza (DESI 2026).

Cifrele puse una langa alta arata ca Romania a avut bani, are tehnologie si are o industrie capabila sa o produca si sa o exporte. Cu toate acestea, adoptia interna ramane modesta. Problema incepe sa semene mai putin cu una de resurse si mai mult cu una de executie: cine stabileste prioritatile, cine leaga proiectele intre ele, cine impune standarde comune, cine urmareste dependentele si cine raspunde pentru rezultatul final?

Aici apare una dintre problemele clasice ale administratiei. Cu cat responsabilitatea este impartita intre mai multe institutii, cu atat devine mai usor ca fiecare sa isi livreze propria bucata, iar proiectul, privit in ansamblu, sa ramana in urma. Digitalizarea nu functioneaza insa pe bucati.

Un serviciu public digital poate presupune infrastructura, interoperabilitate, identitate electronica, securitate cibernetica, achizitii, protectia datelor, finantare si schimbarea proceselor din institutia care il foloseste. Daca fiecare componenta are propriul responsabil, propriul buget si propriul calendar, fara cineva care sa poata alinia toate aceste decizii, rezultatul este previzibil: intarzieri, sisteme care nu comunica suficient intre ele si proiecte care functioneaza tehnic, dar nu schimba experienta cetateanului sau a companiei.

Un exemplu simplu este interoperabilitatea. O institutie poate digitaliza un formular, alta poate construi o baza de date, iar o a treia poate avea sistemul necesar pentru verificarea informatiei. Daca aceste sisteme nu sunt proiectate si guvernate intr-o arhitectura comuna, cetateanul ajunge sa fie in continuare curierul dintre ele.

Aici se vede diferenta dintre a finanta proiecte digitale si a conduce transformarea digitala.

Cand ai miliarde de euro, zeci de proiecte si mai multe institutii implicate, coordonarea nu mai este o chestiune de organigrama. Este mecanismul prin care investitia se transforma, sau nu, in servicii functionale, productivitate si adoptie.

Pana acum, ADR avea, prin cadrul sau de functionare, rolul de a coordona implementarea strategiilor si politicilor publice din domeniul transformarii digitale. In paralel, Romania lucreaza la o Strategie Nationala pentru Deceniul Digital si la un roadmap cu masuri, termene si responsabili. Problema centrala a fost insa cat de putina autoritate reala de coordonare avea aceasta institutie asupra proiectelor, bugetelor si institutiilor care trebuie sa livreze impreuna. De aceea conteaza ca programul noului Guvern propunea exact un "centru unic de decizie pentru transformarea digitala".

Concret, potrivit programului, ADR ar fi trecut in Aparatul de lucru al Guvernului, direct in subordinea Prim-ministrului. Presedintele ADR devenea Chief Information Officer al Guvernului (GCIO), selectat competitiv, cu mandat multianual si obiective publice. Orice proiect digital al administratiei centrale ar fi avut nevoie de un aviz de conformitate obligatoriu, indiferent de sursa de finantare, iar portofoliul acestor proiecte ar fi devenit public. Un comitet prezidat de Prim-ministru urma sa se intruneasca lunar si sa ia decizii obligatorii pentru toate ministerele, publicate in 48 de ore. Fiecare minister urma sa primeasca anual, prin audit independent, un scor public de digitalizare, iar proiectele care nu respecta standardele comune sa nu mai primeasca finantare.

Pe hartie, arhitectura este cea corecta. Dar digitalizarea are nevoie de un coordonator real, care inseamna mai mult decat un nume pe organigrama. Inseamna mandat suficient pentru a coordona institutii, vizibilitate asupra portofoliului de proiecte si a bugetelor, capacitatea de a impune standarde comune, termene clare si obligatia de a raporta public progresul. Fara acestea, aplicate efectiv, riscam sa centralizam organigrama fara sa centralizam responsabilitatea si raspunderea.

ANIS a sustinut in documentele sale de pozitie exact aceste elemente: o functie unica de coordonare, mandat legal, rang decizional suficient, punct unic de raportare, benchmarking anual, consultare structurata cu mediul privat si o anvelopa financiara dedicata digitalizarii. Faptul ca multe dintre ele se regasesc acum in programul de guvernare este un semnal bun. Ramaneau de urmarit doua lucruri: ca aceste angajamente sa fie transpuse rapid in lege, nu doar in hotarari de Guvern usor de modificat, si ca noul mecanism sa primeasca oamenii, bugetul si continuitatea fara de care un centru unic ramane doar o eticheta.

Primul test a venit mai repede decat ne-am fi asteptat. Ordonanta de urgenta nr. 40/2026, publicata in Monitorul Oficial pe 20 octombrie, nu muta ADR la Prim-ministru. ADR ramane in subordinea Ministerului Economiei, Digitalizarii, Antreprenoriatului si Turismului si trece in coordonarea unui ministru delegat pentru digitalizare si inteligenta artificiala, care, la randul lui, isi desfasoara activitatea in coordonarea ministrului Economiei. Intre Prim-ministru si institutia care ar fi trebuit sa fie "centrul unic de decizie" apar astfel doua niveluri ministeriale. Ordonanta nu spune nimic despre GCIO, despre avizul obligatoriu sau despre comitetul prezidat de Prim-ministru, iar atributiile ministrului delegat urmeaza sa fie stabilite prin hotarari de Guvern, in termen de 30 de zile.

Un ministru dedicat digitalizarii poate fi un castig: domeniul capata o voce la masa Guvernului. Dar un ministru delegat care lucreaza in coordonarea altui ministru, cu bugetul asigurat prin ministerul acestuia si cu atributii inca nedefinite, nu are, prin constructie, autoritatea de a impune decizii obligatorii celorlalte ministere. Exact aceasta era problema pe care modelul din program voia sa o rezolve: coordonarea digitalizarii de deasupra ministerelor, nu din interiorul unuia dintre ele.

Hotararile de Guvern din urmatoarele 30 de zile devin, asadar, momentul decisiv. Ele pot reconcilia cele doua modele, de exemplu printr-un comitet interministerial pentru digitalizare condus direct de Prim-ministru, cu decizii obligatorii pentru toate ministerele, cu ministrul delegat in rol de coordonator operativ si cu un aviz al ADR obligatoriu pentru orice proiect digital al administratiei centrale. Sau pot consfinti o arhitectura in care digitalizarea redevine un domeniu sectorial, coordonat dintr-un minister de linie, adica exact situatia care ne-a adus aici.

Intre program si ordonanta, coexista acum mai multe centre de decizie: Prim-ministrul, caruia programul ii da coordonarea politica, ministrul delegat pentru digitalizare si AI, ministrul Economiei, Digitalizarii, Antreprenoriatului si Turismului si viitorul GCIO aflat la conducerea ADR (in ipoteza ca va fi un GCIO selectat competitiv conform programului de guvernare). Fara o delimitare clara a atributiilor si a autoritatii executive, exista riscul ca transformarea digitala sa devina responsabilitatea tuturor si, simultan, a nimanui. De asemenea, raman neclarificate aspecte esentiale precum mecanismul de selectie a viitorului presedinte al ADR cu rol de GCIO, durata mandatului, criteriile profesionale si garantiile de independenta necesare pentru a asigura continuitatea reformei dincolo de ciclurile politice. Ordonanta nu clarifica niciunul dintre aceste aspecte.

In acelasi timp, modelul propus concentreaza la ADR atat functii de coordonare si avizare, cat si responsabilitati majore de implementare, ceea ce ridica intrebari legitime privind separarea rolurilor si mecanismele de control. Multe dintre reformele anuntate depind de acte normative inca neadoptate, de finantari insuficient detaliate si de o capacitate administrativa care trebuie consolidata. La acestea se adauga lipsa unor mecanisme clare de responsabilizare pentru institutiile care nu livreaza rezultate si absenta unui cadru permanent de consultare a industriei in definirea prioritatilor de digitalizare. In lipsa acestor clarificari, exista riscul ca ambitia reformei sa depaseasca capacitatea efectiva de executie, iar multiplicarea structurilor de coordonare sa nu se traduca automat in accelerarea transformarii digitale a statului.

Exista si un motiv economic pentru care aceasta discutie conteaza. Pentru o companie, lipsa digitalizarii statului inseamna timp si cost. Inseamna cat dureaza sa infiintezi, sa autorizezi, sa raportezi, sa verifici sau sa schimbi date cu o institutie publica. Inseamna si cat de predictibil este cadrul in care operezi. Un proiect intarziat intr-un minister nu ramane doar problema acelui minister. Costul se propaga catre companiile care asteapta serviciul, catre institutiile care continua sa lucreze manual si catre alte proiecte care depind de aceeasi infrastructura.

Coordonarea devine astfel o problema de productivitate economica.

Acelasi lucru este valabil si pentru finantare. PNRR a creat o perioada exceptionala, cu bani dedicati digitalizarii. Dupa inchiderea acestei ferestre, prioritizarea proiectelor va trebui facuta intr-un cadru bugetar normal, unde competitia pentru resurse este mult mai dura. ANIS propune tocmai de aceea o anvelopa financiara multianuala dedicata si o coordonare care sa urmareasca progresul dincolo de cicluri politice. In acest caz, un centru de coordonare are si rolul de a spune ce vine primul, ce proiect depinde de altul, ce infrastructura trebuie reutilizata si unde o investitie produce efect transversal. Programul de guvernare preia ideea unui mecanism multianual de finantare, ceea ce este un pas important. Ca sa conteze, mecanismul are nevoie de o suma, o sursa si un calendar asumate public.

La fel de importanta este consultarea. Industria poate contribui cu date, experienta de implementare si o evaluare realista a costurilor si blocajelor daca intra suficient de devreme in procesul de elaborare. Dupa ce arhitectura unei politici este deja stabilita contractual si bugetar, valoarea acestei expertize scade drastic. Programul promite consultare transparenta cu mediul de afaceri inaintea modificarilor fiscale si de reglementare care afecteaza sectorul IT. Acelasi principiu ar trebui extins la arhitectura, standardele si prioritizarea proiectelor digitale ale statului, printr-un mecanism structurat, nu prin consultari punctuale.

Responsabilitatea integrata inseamna, in fond, cateva intrebari foarte concrete: cine decide, cine prioritizeaza, cine poate debloca, cine urmareste bugetul, cine raporteaza si cine raspunde atunci cand termenul este ratat. Programul de guvernare oferea raspunsuri pentru cateva dintre ele, iar prima ordonanta a Guvernului le repune deja in discutie pe primele. Ultima ramane testul realitatii.

Romania are deja tinte masurabile pentru 2030: 40% adoptie a tehnologiilor avansate, 50% din populatie cu competente digitale de baza, iar ANIS propune si tinta de 300.000 de specialisti ICT. Un KPI pe care nu il asuma nimeni institutional ramane insa doar o cifra intr-un document. Scorul public de digitalizare promis pentru fiecare minister este un pas in directia buna, cu conditia sa masoare rezultate pentru cetateni si companii, nu doar proiecte lansate si bani consumati.

In acest moment, provocarea nu mai este doar definirea directiei, ci construirea institutiilor si a mecanismelor care sa transforme ambitia in rezultate. Iar succesul va depinde de raspunsul la trei intrebari simple: cine decide, cine executa si cine raspunde atunci cand lucrurile nu se intampla. Primul raspuns il vor da hotararile de Guvern care trebuie adoptate in urmatoarele patru saptamani. In lipsa unor raspunsuri clare, exista riscul ca digitalizarea sa beneficieze de mai multi coordonatori ca niciodata, dar de mai putina responsabilitate decat are nevoie.

Corina Vasile, director general Asociatia Patronala a Industriei de Software si Servicii