Cultura si divertisment

Sunt oameni care lasa in urma carti. George Stanca a lasat o voce. Una care nu s-a stins nici astazi. Il aud si acum spunand simplu: "Draga cititorule...". Si fiecare dintre noi are impresia ca scrisoarea aceea e scrisa anume pentru el. Aceasta este, de fapt, magia lui George. Nu scria pentru multime. Scria pentru fiecare om in parte. L-am cunoscut dincolo de jurnalistul celebru, dincolo de poetul cu pana intraripata, dincolo de omul admirat de unii, injurat de altii. L-am cunoscut pe prietenul George. Pe cel care stia sa transforme un pahar de vin intr-o poveste, o intamplare intr-o metafora si o intalnire intr-o amintire pe care o porti cu tine toata viata. George Stanca este unul dintre putinii gazetari romani care au reusit sa transforme editorialul cotidian in specie literara. A facut din scrisoarea publica un gen de sine statator. De aceea, astazi, Scrisorile se citesc nu doar ca presa de epoca, ci ca literatura. Nu seamana cu nimeni. Are umor, ironie, tandrete si, mai ales, curajul de a spune ceea ce altii doar gandesc. Uneori mangaie. Alteori loveste. Dar niciodata nu e indiferent. Cele trei volume ale Scrisorilor reprezinta una dintre cele mai frumoase mosteniri pe care George Stanca le-a lasat literaturii romane. Nu sunt simple articole adunate intre doua coperti. Sunt o cronica sentimentala a Romaniei ultimilor ani: portrete, marturisiri, confesiuni, pamflete, exercitii de stil si, mai ales, exercitii de libertate. Dar valoarea lor merge dincolo de emotia pe care o trezesc. George Stanca reuseste ceea ce foarte putini gazetari au izbutit: transforma editorialul cotidian in literatura. El insusi marturisea ca nu mai scrie "literatura pura", ci o "literatura-media", nascuta din actualitatea imediata, dar salvata prin metafora, memorie si stil. Stirile care au provocat aceste scrisori s-au stins de mult. Scrisul a ramas. In paginile celor trei volume se intalnesc poezia si pamfletul, tandretea si ironia, jurnalul si portretul moral. George nu descrie oameni. Ii transforma in personaje. Nu consemneaza evenimente. Le ridica la rangul de simbol. De aceea, Scrisorile se citesc astazi ca literatura, nu doar ca presa. Recitindu-le, observi si evolutia autorului. Primul volum are exuberanta jocului si bucuria portretului. Al doilea este mai grav, mai implicat civic, mai preocupat de ideea dreptatii. Al treilea are seninatatea unui om care priveste inapoi fara regrete si inainte fara teama. Isi defineste propria literatura si lasa cititorului intrebarea esentiala: Ce ramane dupa noi? Raspunsul este chiar in fata noastra. Raman cuvintele. In fiecare pagina pulseaza aceeasi inima. Inima lui George. Ani mai tarziu, la Radio Vocativ, in emisiunea Veranda cu vorbe, am simtit ca aceste scrisori nu trebuie lasate sa adoarma pe rafturile bibliotecii. Le-am redeschis si am inceput sa le citesc ascultatorilor. Nu este o emisiune de literatura. Imi chem prietenul la microfon. Si, de fiecare data, vine. Nu in carne si oase. In cuvinte. Vocea mea incearca sa poarte mai departe vocea lui. Ascultatorii inteleg repede ca George Stanca nu apartine trecutului. El continua sa fie contemporanul nostru. Pentru ca oamenii adevarati nu imbatranesc. Imbatranesc doar calendarele. Am rasfoit din nou cele trei volume si am citit emotionanta scrisoare pe care Adrian Artene i-a trimis-o "dinspre Pamant catre Cer". Am regasit marturiile Simonei Ionescu, ale Dianei Ionita, ale lui Horatiu Malaele si ale tuturor celor care l-au iubit. Fiecare vorbeste despre jurnalist, despre poet, despre pamfletar. Eu insa vorbesc despre prieten. Despre omul care stia sa rada cu pofta. Despre omul care stia sa taca atunci cand tacerea spunea mai mult decat toate cuvintele. Despre omul care nu si-a pierdut niciodata copilul din suflet. Poate de aceea, ori de cate ori ma gandesc la el, imi vin firesc in minte versurile pe care i le-am scris: Ah, George Stanca, unde esti, batrane?! Te-ai lacomit la puf de heruvimi si ne-ai pierdut aici printre straini, la usi sa batem, sa cersim la lume si-ai dus cu tine vorbele frumoase si pe-alea colturoase, contondente, ti-ai luat si rimele incandescente si i-ai facut pe ingeri sa ne lase, sa ne manance fiarele turbate si am ramas cu gurile cascate, frate! Ci vino, bre! Sa ne aciuim sub brad, ne-ai fost, batrane,-atata vreme partener! Te asteptam la Casa Eliad, sa ne inveti sa ne-azvarlim in cer! Si fiindca George nu suporta solemnitatea fara zambet, il aud parca razand si la cealalta joaca poetica pe care i-am daruit-o: George Stanca, George Stanca, cat sa ne mai tinem fleanca? Am spart banca... si-ai fugit cu pitipoanca... Da. Asa era George. Puteai sa-l omagiezi si cu lacrimi, si cu ras. Le primea pe amandoua cu aceeasi generozitate. Astazi, cand lumea uita atat de repede, Scrisorile lui George Stanca ne obliga sa ne aducem aminte. Ne invata ca jurnalismul poate deveni literatura, ca literatura poate cobori in strada fara sa-si piarda demnitatea si ca prietenia este una dintre putinele forme prin care omul invinge timpul. George, daca ne auzi, sa stii ca n-am lasat Scrisorile sa taca. Le-am primit de la Lena si le-am dus la radio. Le-am dus in sufletele oamenilor. Si le vom duce mai departe. Pentru ca prietenii adevarati nu mor atunci cand pleaca. Ei mor doar atunci cand nu-i mai citeste nimeni. Iar pe tine, batrane, inca te citeste o lume intreaga. ... Si parca, de undeva, dintre norii in care si-a gasit locul intre poeti, se aude glasul lui inconfundabil: - Unde mergem noi, Niculae? Si atunci inchid cartea. Zambesc. Si stiu ca George Stanca e aici. Cu noi. Cronica semnata de Tic Petrosel