Cultura si divertisment

In ultimele zile au fost publicate numeroase cronici dedicate filmului Odiseea regizat de Christopher Nolan. Nu intentionez sa adaug inca una. Cititorul interesat poate ajunge cu usurinta la ele. De asemenea, am publicat pe pagina mea de Facebook o analiza ampla consacrata acestui film, iar cei care doresc sa parcurga argumentatia integrala sunt invitati sa consulte acest text. In analiza despre care vorbesc, m-am limitat deliberat la doua personaje feminine secundare. Am sustinut ca reinterpretarea Penelopei (de catre actrita americana Anne Hathaway) mi se pare una dintre cele mai inspirate optiuni ale regizorului, deoarece dezvolta un personaj profund compatibil cu spiritul epopeii homerice, conferindu-i o complexitate psihologica moderna fara a-i altera functia simbolica. In schimb, alegerea actritei kenyene Lupita Nyong'o pentru rolul Elenei din Troia nu poate fi explicata prin raportare la textul homeric, la iconografia Greciei antice sau la traditia artistica europeana succesoare, reprezentand o optiune contemporana de distributie a regizorului, pe care o respectam, dar o consideram neinspirata. Aceasta alegere controversata a provocat o dezbatere uriasa, ceea ce este un fapt esentialmente pozitiv, in special pentru popularizarea capodoperei homerice (in randul celor care nu au citit-o). Elena din Troia, descrisa de traditia homerica drept cea mai frumoasa femeie a lumii grecesti, este asadar interpretata in filmul lui Christopher Nolan de o actrita de origine subsahariana. Alegerea a fost receptata de numerosi comentatori in cheia actualelor dezbateri privind reprezentarea si diversitatea in industria cinematografica americana. Dincolo de aceasta polemica, optiunea regizorala ofera un excelent prilej pentru cateva reflectii de sociologia artelor, o disciplina pe care o predau la Facultatea de Stiinte Politice (SNSPA). Pornind de aici, am discutat raportul dintre libertatea reinterpretarii artistice si fidelitatea fata de patrimoniul cultural din care o asemenea opera isi revendica originea. Reactiile starnite de acea postare m-au facut insa sa inteleg ca adevarata miza a dezbaterii nu este filmul lui Christopher Nolan, ci felul in care societatea contemporana incearca sa inteleaga si sa-si reprezinte antichitatea greceasca din care s-a nascut civilizatia europeana. Asadar, miza filmului este uriasa pentru sensibilitatea istorica europeana, caci sunt reprezentate cinematografic fundamentale acestei civilizatii prin intermediul capodoperei homerice "Odiseea". In spatiul public romanesc, european si international au circulat, in ultima saptamana, argumente care depasesc cu mult cazul particular al "Odiseei". S-a afirmat ca reprezentarile artistice mostenite din Antichitate nu ar avea nicio relevanta pentru cunoasterea societatilor care le-au produs, ca prezenta elementelor mitologice ar transforma intreaga lume homerica intr-o fictiune fara nicio legatura cu realitatea istorica sau ca personajele imaginare (precum Elena din Troia) pot fi reprezentate in orice maniera, fara ca functia lor sociala si contextul cultural din care provin sa mai conteze. Dincolo de filmul lui Nolan, acestea sunt afirmatiile care merita discutate, deoarece privesc modul in care intelegem trecutul si raportul nostru cu adevarul istoric. Conventiile artistice si adevarul istoric Prima si cea mai frecventa eroare intalnita in dezbaterea despre "Odiseea" lui Christopher Nolan provine din interpretarea operelor de arta ale antichitatii grecesti fara cunoasterea conventiilor culturale si tehnologiilor artistice in care acestea au fost create. O imagine desprinsa din contextul ei cultural inceteaza sa mai fie un izvor istoric si devine pretextul unor confuzii arbitrare. In ultimele zile au circulat - inclusiv ca reactie la postarea mea (care a fost critica din punct de vedere estetic in raport cu personajul Elena din Troia) - numeroase fotografii ale unor vase grecesti de ceramica decorate in tehnica figurilor negre. Ele au fost prezentate - inclusiv de colegi profesori - drept dovada ca societatea greaca din epoca homerica ar fi avut o componenta subsahariana importanta, intrucat personajele apar reprezentate cu chipuri negre. Argumentul ignora insa chiar limbajul artistic al ceramicii grecesti. Culoarea neagra apartine tehnicii de executie, nu antropologiei personajelor. Negrul nu reprezenta culoarea pielii si nu avea semnificatie etnica, ci era efectul unei conventii tehnice: siluetele erau acoperite cu un strat fin de argila care, in urma unui proces controlat de ardere, capata culoarea respectiva care devenea caracteristica. De altfel, contrademonstratia este simpla. Printre cele mai cunoscute vase grecesti - prezervate de marile muzee ale lumii - se afla cele dedicate competitiilor olimpice. Nimeni nu a sustinut vreodata pana acum ca acesti atleti erau africani. Ei sunt greci, iar culoarea corpului exprima conventia artistica a epocii despre care am facut vorbire anterior. Patrimoniul grec ofera si contraexemple in mod fatal decisive. Exista vase in care artistii diferentiaza deliberat fizionomia grecilor de cea a africanilor. Un astfel de recipient pentru ulei parfumat, datat in secolul al VI-lea i.Hr., prezinta doua capete alaturate, unul grec si unul african. In dreptul chipului grec apare lizibila inscriptia kalos ("frumos"). Nu este rolul nostru sa judecam standardele estetice ale unei civilizatii disparute. Rolul nostru este sa le intelegem insa si sa le descriem cat mai fidel. In masura in care patrimoniul artistic ne permite sa reconstituim - cinematografic de pilda - aceste reprezentari, modificarea lor retrospectiva nu mai apartine cercetarii istorice, ci reinterpretarii contemporane. Acesta este, de fapt, primul principiu pe care il propun: patrimoniul artistic trebuie interpretat in propriile sale coduri culturale. O civilizatie are dreptul sa fie inteleasa inainte de a fi reinterpretata. Respectul fata de trecut incepe prin respectul fata de izvoarele pe care trecutul ni le-a lasat. Aplicata dezbaterii despre "Odiseea" lui Christopher Nolan, concluzia este limpede. Patrimoniul artistic al Greciei antice nu sustine reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariana. Dimpotriva, izvoarele iconografice pastrate pana astazi arata ca artistii greci distingeau foarte clar intre propriile standarde estetice si fizionomiile altor populatii cunoscute. Alegerea realizata de Nolan apartine, desigur, libertatii sale artistice. Ea nu poate fi insa justificata prin invocarea ceramicii grecesti sau a patrimoniului artistic antic, deoarece acestea transmit un mesaj fundamental diferit. Mitologia nu anuleaza realitatea istorica Un al doilea argument intalnit frecvent in dezbaterea despre "Odiseea" porneste de la existenta elementelor supranaturale din epopeea homerica. Se afirma ca, din moment ce lumea lui Homer este populata de zei, ciclopi, sirene, vrajitoarea Circe, Scylla si Charybda sau de interventiile permanente ale Atenei si ale lui Poseidon, intreaga naratiune ar apartine exclusiv domeniului fictiunii. In consecinta, reprezentarea personajelor ar putea ignora orice raportare la realitatea istorica. O asemenea concluzie confunda doua planuri distincte pe care sociologia religiilor le diferentiaza de multa vreme. Orice mare traditie religioasa cuprinde o dimensiune supranaturala, accesibila credintei, si o lume istorica concreta in care acea credinta a luat nastere. In cazul crestinismului, spre exemplu, invierea si inaltarea lui Hristos apartin credintei, dar cadrul geografic (Ierusalimul, Galileea si Imperiul Roman) in care s-a nascut aceasta apartine istoriei. Revelatia profetului Muhammad tine de credinta islamica, dar Arabia secolului al VII-lea reprezinta obiectul cercetarii istorice. In acelasi fel, zeii si fiintele fantastice din "Odiseea" apartin universului religios al grecilor, in timp ce lumea cetatilor grecesti, a aristocratiei miceniene si a regatelor din jurul Marii Egee poate fi cercetata prin arheologie, istorie si patrimoniul artistic pastrat pana astazi. De altfel, aceasta este practica obisnuita a cercetarii istorice. Existenta miraculosului nu a impiedicat niciodata istoricii sa studieze lumea Bibliei, Ierusalimul antic sau societatea in care a trait Iisus din Nazaret. Dupa aceeasi metoda sunt cercetate Grecia homerica si universul cultural in care au aparut "Iliada" si "Odiseea". Prin urmare, caracterul mitologic al epopeii homerice nu suspenda obligatia de a intelege cat mai fidel societatea care a produs-o. Dimpotriva, mitologia exprima imaginarul unei comunitati istorice si pastreaza numeroase informatii despre valorile, institutiile si reprezentarile acesteia. Raportata la controversa provocata de filmul lui Christopher Nolan, aceasta observatie conduce la o concluzie simpla. Faptul ca "Odiseea" vorbeste despre zei si fiinte supranaturale nu inseamna ca lumea greaca isi pierde consistenta istorica. Existenta lui Poseidon nu transforma Sparta intr-o fictiune, dupa cum existenta ciclopilor nu modifica realitatea aristocratiei miceniene. In consecinta, reprezentarea Elenei din Troia ramane o problema care poate fi discutata in raport cu izvoarele istorice si artistice disponibile. Invocarea dimensiunii mitologice a epopeii nu ofera, prin ea insasi, un argument pentru abandonarea obligatiei cunoasterii istorice. Personajul imaginar si functia sociala In dezbaterea despre "Odiseea" a fost invocat si un alt argument: Elena din Troia este un personaj mitologic, prin urmare orice reprezentare artistica ar fi la fel de legitima. La prima vedere, argumentul pare plauzibil. Privit mai atent, el confunda insa doua niveluri diferite ale analizei istorice. Personajele mitologice nu exista in afara societatilor care le-au creat. Ele ocupa functii sociale recognoscibile, apartin unor comunitati, se supun unor ierarhii si exprima valorile lumii in care au fost imaginate. Este adevarat ca mitul este produsul imaginatiei umane, dar cadrul social in care acesta ia nastere apartine istoriei. In imaginarul grec, Elena din Troia ocupa un loc bine definit in ordinea politica si sociala a lumii homerice. Este printesa a Spartei si regina prin casatoria cu Menelau. Originea acesteia este explicata prin mit, fiind considerata fiica lui Zeus (care ia infatisarea unei lebede) si a Ledei (regina Spartei), insa functia sociala pe care Elena din Troia o intruchipeaza trimite catre aristocratia greaca proiectata de traditia homerica in epoca miceniana. Despre aceasta lume aristocratica dispunem astazi de izvoare arheologice, de antropologie fizica si de un patrimoniu artistic exceptional. Aceste surse nu transforma epopeea intr-o cronica istorica, dar permit reconstituirea mediului uman si cultural in care mitul a fost imaginat si transmis. De aceea, aplicat filmului lui Christopher Nolan, acest principiu conduce la aceeasi concluzie. Chiar daca Elena din Troia este un personaj legendar, statutul sau de printesa si regina a Spartei trimite catre o lume istorica pe care o cunoastem prin arheologie, iconografie si patrimoniul artistic al Greciei antice. Astfel, este de neinchipuit ca o printesa si o regina a Spartei sa fie imaginata ca avand origine africana. Chiar daca Elena din Troia este un personaj fictional, reprezentarea acesteia este posibila prin intermediul functiei sociale si politice pe care o reprezenta in societatea greceasca, caci mitul reflecta in mod fidel societatea care l-a produs. Universalitatea unei opere si fidelitatea fata de lumea pe care o reprezinta Un alt argument invocat frecvent sustine ca reprezentarea Elenei din Troia ca femeie de origine subsahariana ar exprima caracterul universal al "Odiseei". Ideea este seducatoare, dar cele doua planuri nu trebuie confundate. Universalitatea unei opere nu rezulta din modificarea coordonatelor istorice ale lumii pe care o descrie. "Odiseea" este universala prin temele sale: dorul de casa, fidelitatea, razboiul, suferinta, ispita puterii, cautarea identitatii si intoarcerea la cei dragi. Tocmai de aceea epopeea lui Homer este citita astazi la Tokyo, Beijing, Buenos Aires, Lagos sau Bucuresti, fara ca actiunea sa fie mutata din lumea greaca. De altfel, chiar filmul lui Christopher Nolan confirma acest principiu. Regizorul pastreaza actiunea in spatiul mediteranean, reconstruieste universul politic si militar al Greciei homerice, foloseste personaje, locuri si relatii preluate din epopee si urmareste, in linii mari, structura narativa a textului antic. Daca intentia ar fi fost reconstruirea integrala a "Odiseei" intr-o cheie universala, aceasta logica ar fi trebuit aplicata consecvent intregii opere. Ulise ar fi putut fi japonez, Penelopa chineza, Menelau arab, populatia Troiei hindusa, iar Ithaca ar fi putut deveni un sat din Indonezia sau o insula din Pacific. Nimic din film nu merge insa in aceasta directie. Universalitatea si fidelitatea istorica nu se exclud. "Hamlet" ramane universal fara a inceta sa fie printul Danemarcei. "Don Quijote" apartine intregii umanitati fara a fi desprins de Castilia inceputului de secol XVII. La fel, "Odiseea" poate vorbi tuturor oamenilor fara a pierde lumea greaca din care s-a nascut. In aceasta lumina, reprezentarea Elenei din Troia nu poate fi explicata prin apelul la universalitatea epopeii. Universalitatea lui Homer exista de aproape trei milenii si nu a depins niciodata de modificarea identitatii istorice a personajelor sale. Ea izvoraste din forta operei si din capacitatea fiecarei generatii de a se regasi in experientele umane pe care aceasta le descrie. Arta si standardele normative ale unei civilizatii Pana aici am discutat despre arta ca izvor pentru cunoasterea unei societati istorice. Exista insa o dimensiune si mai profunda a patrimoniului artistic. Marile opere nu conserva numai imaginea unei lumi. Ele transmit standardele normative prin care o civilizatie a inteles dreptatea, libertatea, autoritatea, eroismul, sacrificiul sau demnitatea umana. Din acest motiv, arta reprezinta una dintre cele mai importante forme de memorie culturala. Acest lucru poate parea surprinzator. Ne obisnuim sa cautam definitiile dreptatii in tratatele de drept, ale libertatii in constitutii sau ale puterii in lucrarile de stiinte politice. Totusi, marile opere artistice exprima aceste valori intr-o forma pe care niciun concept abstract nu o poate egala. Ele transforma ideile in experienta umana. Puccini nu ofera o definitie juridica a abuzului de putere. In Tosca, destinul lui Mario Cavaradossi exprima drama omului condamnat prin arbitrariul autoritatii politice. Aria "E lucevan le stelle" concentreaza in cateva minute intreaga experienta a celui care isi priveste sfarsitul provocat de o nedreptate. In interpretarea lui Enrico Caruso din 1904, emotia depaseste virtuozitatea vocala. Vocea pare literalmente sufocata de disperare, ca si cum nedreptatea ar modifica insasi materia sunetului. In acel moment, opera devine un document cultural despre felul in care civilizatia europeana a imaginat tragedia abuzului judiciar. In aceeasi masura, libertatea europeana are si o expresie artistica. "Va, pensiero", corul sclavilor evrei din "Nabucco" de Giuseppe Verdi, a depasit de mult cadrul operei. Pentru generatii intregi de europeni, el a devenit expresia muzicala a dorului de libertate, a exilului si a sperantei recuperarii demnitatii nationale. Istoria politica a secolului al XIX-lea nu poate fi inteleasa pe deplin fara aceasta dimensiune simbolica, mai ales in Italia. Pictura ofera exemple la fel de puternice. In "Libertatea conducand poporu"l, Eugene Delacroix fixeaza imaginea canonica a libertatii politice in imaginarul european. In "3 mai 1808", Francisco Goya transforma represiunea si violenta statului intr-o experienta vizuala imposibil de uitat. Aceste opere nu ilustreaza pur si simplu evenimente istorice. Ele stabilesc repere prin care generatii succesive au inteles raportul dintre putere si libertate, dintre autoritate si abuz. In acest sens, patrimoniul artistic nu apartine exclusiv istoriei artei. El constituie un depozit al memoriei normative a unei civilizatii. In el se pastreaza modelele prin care societatile si-au reprezentat valorile fundamentale si le-au transmis din generatie in generatie. Raportata la controversa provocata de "Odiseea" lui Christopher Nolan, aceasta perspectiva dobandeste o semnificatie aparte. Reprezentarea Elenei din Troia priveste modul in care civilizatia europeana si-a imaginat, timp de peste doua milenii, propria lume de origine. Patrimoniul artistic al Greciei antice, continuat de arta romana si de marile traditii artistice europene, pastreaza aceasta memorie. Libertatea reinterpretarii ramane unul dintre drepturile fundamentale ale creatiei artistice. Justificarea ei prin argumente istorice care contrazic patrimoniul artistic si izvoarele disponibile apartine insa unui alt plan al discutiei si trebuie analizata cu rigoarea pe care o impune orice cercetare stiintifica. Nicio generatie nu este obligata sa admire fara rezerve valorile civilizatiilor care au precedat-o. De aceea, fiecare epoca isi construieste propriile sensibilitati morale, propriile criterii estetice si propriile idealuri politice. Dar nu este corect sa judecam sau sa interpretam societatile trecute dupa standardele noastre prezente.