Opinii

Exista o constanta in toate tragediile majore care au avut loc in Romania ultimilor ani: ele au fost cele mai grave variante posibile ale unui pericol despre care se stia. Dar daca e ceva si mai inspaimantator decat incompetenta autoritatilor, este pasivitatea cetateanului obisnuit. A noastra, a tuturor.

Nu e o exagerare sa spui ca in Romania, atunci cand are loc o nenorocire, ea capata proportii apocaliptice. Dar, de fiecare data, dupa durere, dupa lacrimi si proteste, urmeaza uitarea. Si mai ales, urmeaza resemnarea. "Asa e la noi." "Ce sa-i faci?" "Nu e treaba mea." Aceasta e cultura tacerii si a nepasarii care ne omoara lent, dar sigur.

La Colectiv, nu a fost o simpla scanteie. A fost o crima in lant, cu multi complici: lipsa de avize, lipsa de controale, lipsa de asumare. Dar si tacere din partea vecinilor, a celor care stiau ca acolo se petrec lucruri ilegale. Cati stiau si nu au spus nimic? Cati au trecut pe langa si au zis "nu e treaba mea"? Si cati dintre noi am invatat ceva din acel moment? Nu prea multi, dovada ca nimeni nu verifica azi iesirile de urgenta din cluburile in care ne ducem copiii sau prietenii.

La Crevedia, explozia a fost devastatoare, dar nu a fost surprinzatoare pentru localnici. Se stia ca acolo se opereaza cu butelii in afara cadrului legal. Se vedeau zilnic. Se simteau mirosurile. Se stia. Dar n-a spus nimeni nimic, sau daca a spus, n-a insistat, n-a pus presiune. Oamenii au invatat ca daca reclama, devin o tinta, pentru ca autoritatile nu apara intotdeauna cetateanul sau sunt pur si simplu ignorati. Si asa, in liniste, casele le-au fost facute una cu pamantul.

La Cosmopolis, intr-un cartier cu 15.000 de locuitori, o femeie insarcinata si mama unui copil de 3 ani este ucisa cu sange rece. Criminalul avea antecedente, iar siguranta comunitatii era lasata in seama catorva camere video si a unui paznic care, cel mai probabil, nu putea interveni. S-a gandit cineva, dintre cei 15.000, sa propuna activ infiintarea unui post de politie? Sa ceara dezvoltatorului un sistem de paza real? Poate da. Dar nu suficient de vocal, nu suficient de colectiv. Si cand nu exista presiune civica, autoritatile dorm linistite.

Problema de fond este ca in Romania, preventia e o notiune abstracta, un moft. Asteptam sa vina cineva de sus sa rezolve, sa impuna, sa controleze. Dar o societate nu functioneaza asa. In orice tara civilizata, cetatenii sunt prima linie de aparare. In Londra, in metrou, vocea calma repeta obsesiv: "See it, say it, sort it". Vedeti ceva suspect? Raportati. Autoritatile vor interveni. Iar oamenii chiar o fac. In Romania, vedem, tacem. Sau cel mult filmam. Cultura pasivitatii a devenit normalitate.

Nu avem cursuri de prim ajutor in scoli. Nu avem exercitii de evacuare. Nu avem defibrilatoare functionale in spatii publice. Iar cand le-am avut, s-au furat. La propriu. Nu stim cum sa reactionam in caz de incendiu, accident, seism sau atac. Suntem complet dependenti de autoritati care nici ele nu sunt pregatite. Dar nici nu cerem mai mult. Nu insistam. Nu votam in functie de politici de siguranta publica. Nu iesim in strada pentru preventie. O facem doar dupa ce e prea tarziu.

La Bucuresti, traim cu frica unui cutremur devastator. Dar nu verificam blocul in care locuim. Nu cerem evaluari. Nu stim unde e punctul de adunare in caz de dezastru. Multi nici nu stiu daca au apa in casa pentru trei zile. Ne bazam pe noroc si uitam ca norocul nu e o strategie de siguranta civila.

Iar in zonele miniere, ca la Praid sau Slanic, localnicii traiesc cu senzatia ca "mai rezista un pic". Se surpa asfaltul? Se crapa pamantul? Lasa, ca n-o fi chiar acum. Pasivitatea e dublata de o fatalism profund romanesc: "Lasa, Doamne-ajuta, poate nu se intampla nimic."

Dar se va intampla. Pentru ca nu facem nimic ca sa nu se intample.

Cea mai dureroasa parte din toate aceste tragedii este reactia post-eveniment: "Se stia." Da, se stia. Dar n-a spus nimeni. Sau a spus, dar n-a fost ascultat. Sau a fost ascultat, dar nu s-a intamplat nimic. Intr-o tara unde vigilenta e considerata "para", unde avertizorii sunt persecutati, iar initiativa e ironizata, nimic nu se poate construi. Iar pretul este viata unor oameni nevinovati.

Preventia nu inseamna doar autoritati eficiente. Inseamna cetateni activi. O societate in care fiecare intreaba: "Avem extinctoare functionale?", "Stim cum iesim din cladire?", "Unde suna alarma?" Inseamna parinti care cer cursuri de prim ajutor pentru copii, firme care instaleaza echipamente de siguranta, asociatii de locatari care cer audituri seismice. Inseamna oameni care NU stau.

Pentru ca in final, nu incompetenta ucide. Ci nepasarea. A noastra.

Si daca nu incepem sa schimbam acest lucru, nu doar ca tragediile se vor repeta. Ele vor deveni mai frecvente, mai brutale, mai imposibil de gestionat. Ne vom minti din nou ca "nimeni n-a stiut". Dar de fiecare data, adevarul va fi acelasi: "se stia". Si totusi, n-a facut nimeni nimic.