Eveniment

Atacul americano-israelian care l-a eliminat pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, si a lansat cea mai importanta aventura a Statelor Unite in Orientul Mijlociu de la razboiul din Irak incoace i-a luat prin surprindere pe multi in Europa.

Confruntati cu o serie de crize in cascada - de la un soc petrolier in stilul anilor 1970 pana la o ruptura transatlantica care zdruncina arhitectura de securitate a Europei - multi analisti au ajuns la aceeasi concluzie: conflictul reprezinta prabusirea sistemului multilateral si anunta era dezordinii globale. Totusi, aceasta interpretare omite ceva mai profund. Razboiul din Iran dezvaluie cum arata geopolitica atunci cand chiar ideea de ordine se prabuseste. Este vorba de "destramarea ordinii". Distinctia conteaza.

Dezordinea este ceea ce se intampla atunci cand regulile stabilite sunt incalcate in mod deliberat. A descrie o situatie ca fiind in dezordine inseamna, paradoxal, a afirma ca normele comune inca exista, chiar cand sunt incalcate. Destramarea ordinii, in schimb, apare atunci cand aceste norme sunt depasite de evenimente si nu mai exista o intelegere comuna asupra a ceea ce inseamna binele si raul sau chiar adevarul insusi. In locul lor ramane o incertitudine profunda, ireductibila.

In loc sa fie guvernat de reguli comune, sistemul international este acum afectat de izbucniri episodice de constrangere si represalii. Razboiul din Iran este un exemplu in acest sens: atacul din 28 februarie care l-a ucis pe Khamenei si a declansat runda actuala de escaladare regionala a avut loc in timp ce negocierile erau inca in desfasurare, evocand atacul surpriza de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, cand negociatorii japonezi inca se aflau la Washington pentru discutii cu SUA. Mai rau, dreptul si institutiile internationale s-au dovedit in mare parte ineficiente in a impiedica America, Israelul si Iranul sa incalce in mod deschis normele de baza impotriva asasinarii sau rapirii liderilor politici, atacurilor asupra infrastructurii civile si chiar a tabuului de lunga durata din razboaiele de agresiune.

Text de Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relatii Externe. Acest articol a fost distribuit de Project Syndicate

Un aspect crucial este ca principalii actori ai razboiului nu par sa fie constienti deloc de faptul ca incalca regulile. Cand tancurile conducatorului rus Vladimir Putin au intrat in Ucraina in 2022, Kremlinul a prezentat o multime de justificari legale pentru invazie - recunoasterea implicita a faptului ca se comitea o crima. Prin contrast, cand presedintele american Donald Trump a amenintat ca va ataca infrastructura civila a Iranului sau cand secretarul de razboi (aparare) Pete Hegseth a declarat ca armata nu va arata "niciun compromis, nicio mila", au existat putine indicii ca vreunul dintre ei stia sau ii pasa ca sustine comiterea de crime de razboi. Nicio arhitectura institutionala nu poate functiona atunci cand actorii principali inceteaza sa respecte regulile. Aceasta este esenta distinctiei dintre dezordine si destramarea ordinii: una implica incalcarea regulilor; cealalta inseamna ca nu mai exista reguli convenite in comun.

Ca raspuns la atacurile americane si israeliene, Iranul a inchis Stramtoarea Ormuz, ducand la cresterea preturilor globale la energie, ingrasaminte si alimente.

Policriza este noua normalitate

Noua era a destramarii ordinii nu poate fi atribuita doar lui Trump, chiar daca atitudinea lui teatrala a ajuns sa o intruchipeze. El este mai bine inteles mai degraba ca un simptom decat ca o cauza principala a unei lumi care si-a pierdut principiile organizatorice. Fortele mai profunde care conduc aceasta transformare sunt structurale: perturbari economice, schimbari climatice, progrese tehnologice si schimbari demografice, toate convergand spre fundamentele ordinii globale existente. Drept urmare, crizele devin mai complexe, mai putin previzibile si potential catastrofale. In loc sa se raspandeasca pur si simplu, ele se intersecteaza adesea unele cu altele. Intr-o lume hiperconectata, contagiunea, punctele de cotitura si volatilitatea extrema devin norma.

Economistul Ian Goldin de la Oxford a numit aceasta dinamica "defectul fluturelui", folosind imaginea familiara a unui fluture care bate din aripi intr-o parte a lumii si declanseaza un uragan in cealalta parte pentru a ilustra potentialul distructiv al interdependentei globale. O versiune mai blanda a acestei dinamici s-a manifestat in timpul pandemiei de COVID-19, care a declansat rapid o criza economica globala, pe masura ce lanturile de aprovizionare s-au blocat, iar nationalismul in ceea ce priveste vaccinurile a adancit tensiunile geopolitice. Schimbarile dramatice provin adesea din impactul cumulativ al unor perturbari mai mici. Razboiul din Iran exemplifica tipul de policriza permanenta care este probabil sa defineasca deceniile urmatoare. Nu vorbim de o singura criza, ci mai degraba de cinci: un soc al aprovizionarii cu energie, amenintarea cu proliferarea nucleara, prabusirea securitatii regionale, o perturbare economica globala si o ruptura transatlantica, toate desfasurandu-se in succesiune rapida.

Ca raspuns la atacurile americane si israeliene, Iranul a inchis Stramtoarea Ormuz, ducand la cresterea preturilor globale la energie, ingrasaminte si alimente. Chiar si dupa ce stramtoarea se va redeschide si Trump isi ridica propria blocada asupra porturilor iraniene, socul va avea efecte daunatoare pe termen lung asupra bugetelor tarilor asiatice, a ratelor dobanzilor din Europa si a rezervelor strategice de energie la nivel mondial. In cazul in care fragilul armistitiu se prabuseste si preturile continua sa creasca, presiunile rezultate asupra costului vietii ar putea stimula miscarile populiste in intreaga Europa inainte de alegerile regionale critice din Germania si de alegerile prezidentiale de anul viitor din Franta.

Pentru a intelege de ce raspunsurile occidentale continua sa esueze, este util sa distingem intre doua moduri concurente de a gandi despre ordine. Prima ar putea fi numita Abordarea Arhitectului. Dupa caderea Zidului Berlinului, liderii din Europa si SUA au crezut ca au descoperit modelul suprem pentru organizarea lumii, punandu-si increderea intr-un set de reguli si institutii menite sa mentina stabilitatea globala. Chiar soarta acestui sistem este acum in joc. De la invazia ruseasca in Ucraina, pastrarea "ordinii bazate pe reguli" a devenit laitmotivul politicii externe occidentale, reflectata in documentele de strategie, discursurile liderilor si comunicatele summitelor G7 si NATO. Liderii europeni, in special, tind sa fie precauti fata de schimbare, presupunand ca aceasta mai degraba va submina decat va consolida sistemul. Avand cel mai mult de castigat de pe urma ordinii existente, ei se asteapta ca altii sa o imbratiseze sau sa construiasca o alternativa. In acest sens, ei gandesc ca arhitectii, concentrandu-se pe structura institutionala a lumii.

Ascensiunea statelor-artizani

A doua modalitate de a gandi despre ordinea internationala ar putea fi numita Abordarea Artizanului. Aceasta presupune ca, intr-o epoca a dezordinii, sarcina principala a guvernelor este de a supravietui, pozitionandu-se in acelasi timp pentru a beneficia de perturbari. China este principalul exponent al acestei viziuni, dar aceeasi logica pare sa conduca multe puteri in ascensiune, de la India si Turcia pana la Arabia Saudita si Africa de Sud. Aceste state nu s-au numarat printre arhitectii ordinii actuale si s-au obisnuit sa adapteze si sa revizuiasca cadrele concepute de altii. In ciuda dimensiunii si influentei lor, acestea demonstreaza pragmatismul si flexibilitatea artizanilor - reparand, reutilizand si recombinand elemente existente pentru a crea ceva nou, in loc sa proiecteze sisteme de la zero.

Desigur, aceste doua modele analitice nu corespund intotdeauna elaborarii politicilor din lumea reala. Totusi, ele surprind diviziunea tot mai mare dintre cei care fac planuri marete si cei care imbratiseaza schimbarea si se adapteaza la ea. In timp ce arhitectii urmaresc viziuni indraznete si sunt adesea paralizati de decalajul dintre design si realitate, artizanii cauta sa inteleaga incotro se indreapta lumea si sa profite la maximum de eventualele situatii emergente. Arhitectii tind sa se descurce bine intr-o lume previzibila. Insa intr-un peisaj geopolitic complex, in continua schimbare, artizanii au un avantaj. Timp de decenii, politica internationala a fost modelata de arhitectii occidentali ale caror viziuni expansive au condus la crearea unei ordini globale bazate pe institutii universale si o notiune liniara de progres.

In locul lor ramane o incertitudine profunda, ireductibila. In loc sa fie guvernat de reguli comune, sistemul international este acum afectat de izbucniri episodice de constrangere si represalii.

Artizanii sunt mai bine echipati pentru a naviga prin incertitudinea radicala a unei lumi in care nimeni nu pare sa recunoasca regulile. Conduita Iranului in razboiul sau cu SUA si Israelului este un exemplu excelent al unui stat artizan in actiune. Lipsita de superioritate aeriana, paritate militara conventionala sau aliati de incredere, Republica Islamica nu a incercat sa poarte razboiul in paradigma Americii. In schimb, a identificat singurul punct de parghie asimetrica, stramtoarea Ormuz, si apoi s-a bazat pe structura sa de comanda descentralizata pentru a se adapta la conditiile in schimbare. Prin inchiderea stramtorii, in loc sa urmareasca o confruntare conventionala pe care nu ar fi putut-o castiga, Iranul a transformat conflictul dintr-o competitie militara intr-una de rezistenta economica, in care are in mod clar avantajul. In consecinta, negocierile secundare au ajuns sa se concentreze mai degraba asupra stramtorii in sine decat asupra problemelor care au atras SUA in razboi: schimbarea de regim, stocurile de uraniu imbogatit ale Iranului, programul sau de rachete si sprijinul pentru intermediari regionali. In acelasi timp, SUA sunt din ce in ce mai constranse de propriile preconceptii arhitecturale. Paradoxal, in timp ce Trump este un perturbator instinctiv - un agent al haosului cu putina rabdare pentru cadrele institutionale - masinaria militara si diplomatica pe care o comanda continua sa functioneze conform unei logici arhitecturale. SUA au intrat in razboiul din Iran cu un set de obiective maximaliste care aveau putina legatura cu ceea ce putea oferi in mod realist puterea militara americana. Inarmate cu sisteme de tintire bazate pe inteligenta artificiala de ultima generatie si instrumente futuriste, precum asa-numitul Ghost Murmur - un magnetometru cuantic cu raza lunga de actiune despre care se spune ca poate urmari semnalul electromagnetic al batailor inimii umane si il poate izola de zgomotul de fundal - SUA au realizat performante tactice impresionante. Dar, desi tehnologia de ultima generatie ar fi putut permite atacul initial care a eliminat o mare parte din conducerea superioara a Iranului si recenta salvare a pilotului american blocat in munti, cand Teheranul a inchis stramtoarea administratia Trump s-a trezit incapabila sa-si impace marile ambitii cu realitatea apararii improvizate a Iranului.

Manualul de strategie invechit al Europei

Sa-mi fie iertata presupunerea ca europenii, ca arhitecti prin excelenta, nu sunt potriviti pentru o epoca a destramarii dezordinii. Cu siguranta acestia au suferit in mod disproportionat de pe urma razboiului american din Iran, avand in vedere expunerea lor la volatilitatea pietei energetice. Mai mult, elaborarea politicilor europene a devenit, de asemenea, sinonima mai degraba cu suprareglementarea, cu intalnirile nesfarsite despre intalniri viitoare si disputele privind curbura ideala a bananelor decat cu actiuni horarate.

Insa Europa este mai bine echipata pentru aceasta lume decat isi da seama, deoarece istoria, institutiile si cultura sa politica reflecta traditii profunde de adaptare si rezilienta. Uniunea Europeana in sine nu a fost produsul unui mare design arhitectural, iar prosperitatea si securitatea blocului nu sunt rezultatul unui singur plan, executat cu atentie. Contrar la ceea ce pare, proiectul european a evoluat prin incercari si erori continue. Ceea ce a inceput sub forma Comunitatii Carbunelui si Otelului s-a transformat intr-o uniune vamala, apoi intr-o piata unica si, in cele din urma, intr-o uniune monetara cu propria moneda. Numarul de membri s-a extins treptat, de la sase state la noua, apoi la 12, 15, 25 si, in final, la 27. Unele initiative promitatoare, cum ar fi Comunitatea Europeana de Aparare, au esuat complet. Altele au aparut ca raspuns la crize: guvernele europene au consolidat cooperarea in domeniul securitatii dupa razboaiele balcanice, au urmarit consolidarea fiscala in urma crizei datoriilor din zona euro, au extins colaborarea in domeniul sanatatii publice ca raspuns la COVID-19 si, cel mai recent, au accelerat integrarea in domeniul apararii in urma invaziei la scara larga a Ucrainei de catre Rusia. Provocarea cu care se confrunta Europa astazi este de a valorifica aceasta experienta si de a dezvolta un cod artizanal care sa o poata ghida prin criza actuala din Orientul Mijlociu si prin viitoarea era a destramarii ordinii. In acest scop, factorii de decizie politica ar trebui sa se concentreze pe trei prioritati cheie. In primul rand, liderii europeni trebuie sa accepte realitatea si sa nu mai urmareasca o aparenta de stabilitate.

Un aspect crucial este ca principalii actori ai razboiului nu par sa fie constienti deloc de faptul ca incalca regulile Nicio arhitectura institutionala nu poate functiona atunci cand actorii principali inceteaza sa respecte regulile.

Cu cat inceteaza mai repede sa caute cadre generale si se concentreaza pe obiective concrete, cum ar fi neproliferarea nucleara si prevenirea declansarii socurilor economice sistemice de catre crizele regionale, cu atat mai repede pot dezvolta strategii care functioneaza cu adevarat. Mai presus de toate, trebuie sa recunoasca faptul ca crize precum razboiul din Iran nu mai sunt probleme de evitat, ci situatii cu care trebuie sa se descurce. In al doilea rand, factorii de decizie politica europeni trebuie sa isi regandeasca abordarea fata de interdependenta. Inchiderea stramtorii Ormuz, la fel ca pandemia si razboiul din Ucraina, a scos in evidenta riscurile dependentei excesive de un singur furnizor sau punct de blocare. Tarile europene inteleg acum ca trebuie sa isi diversifice lanturile de aprovizionare, dar odata cu aparitia migratiei si a tehnologiei ca arene de concurenta, acestea trebuie sa devina mai putin reticente in a exercita presiuni asupra altora, fie ca este vorba de Rusia, China sau chiar SUA. Mai presus de toate, tarile europene trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru propria securitate. Prea mult timp au externalizat functiile de baza catre structuri externe - NATO, Organizatia Mondiala a Sanatatii, Natiunile Unite - in loc sa isi dezvolte capacitatile. Rezultatul este pasivitatea strategica si dependenta de conducerea americana. Pentru a supravietui erei dezordinii, Europa va trebui sa isi sporeasca cheltuielile pentru aparare si sa isi extinda industria interna de armament, sa isi consolideze rezistenta societatii si sa se pregateasca sa actioneze fara SUA atunci cand este necesar.

Cel mai mare pericol, insa, consta in strategia invechita a Europei. Desi regulile, intalnirile si planurile i-au servit bine timp de decenii, agatarea de aceste instrumente risca acum sa-i orbeasca pe lideri fata de realitatile dure ale destramarii ordinii globale. Razboiul din Iran nu este o aberatie; este primul dintre multe teste.

Traducere si adaptare: Bogdan Cojocaru