Opinii

Potrivit unui comunicat de presa al Guvernului, remis in data de 25 aprilie, peste 1.400 de avize tehnice de racordare (ATR) au fost emise in prezent pentru proiecte energetice cu o putere totala planificata ce depaseste 80.000 MW - de aproape zece ori necesarul actual al Romaniei. Aceste avize sunt detinute de peste 1.000 de titulari si corespund unor proiecte aflate in etape diferite, de la avize recent emise pana la contracte de racordare, lucrari in executie sau puneri in functiune recente. In paralel, acelasi comunicat al Executivului semnaleaza ca o parte semnificativa dintre societatile analizate nu aveau cifra de afaceri, angajati sau un capital social relevant.

Datele prezentate ridica, fara indoiala, o problema reala privind utilizarea capacitatii de racordare. Totusi, lectura propusa ramane incompleta daca nu este corelata cu parcursul administrativ ulterior obtinerii ATR-ului. Intre avizare si punerea in functiune se afla proceduri, avize, studii si autoritati multiple, iar tocmai aceasta distanta, cu toate dificultatile si intarzierile birocratice, pare sa lipseasca din analiza oficiala.

Dincolo de impactul comunicarii publice, comunicatul Guvernului ridica o problema mai ampla privind modul in care este inteles parcursul de dezvoltare al proiectelor energetice. Accentul pus pe volumul capacitatilor avizate risca sa mute discutia de la cauzele reale ale intarzierilor catre o explicatie simplificata, centrata aproape exclusiv pe profilul formal al unor investitori.

Aceasta abordare este discutabila din cel putin doua perspective.

Pe de o parte, existenta unor societati fara angajati, fara cifra de afaceri sau cu un capital social redus nu indica, in sine, lipsa unui proiect viabil, mai ales intr-un sector in care dezvoltarea prin vehicule de tip SPV reprezinta o practica obisnuita.

Un vehicul de tip SPV ( special purpose vehicle ) reprezinta o societate constituita pentru un scop specific si limitat, de regula dezvoltarea si implementarea unui anumit proiect, utilizata pentru a separa riscurile juridice si financiare ale acestuia de cele ale altor proiecte, precum si pentru a facilita structurarea finantarii, inclusiv in regim de project finance .

In mod firesc, un SPV aflat in stadiu de dezvoltare nu va avea, de regula, angajati proprii, activitate economica semnificativa sau o capitalizare substantiala. Functiile operationale sunt, in aceasta etapa, externalizate catre dezvoltator, consultanti tehnici, juridici sau financiari, iar capitalizarea relevanta intervine ulterior, dupa atingerea unor obiective precum obtinerea avizelor si autorizatiilor necesare sau securizarea finantarii.

In acest context, o eventuala conditionare a accesului la proceduri, inclusiv la obtinerea avizului tehnic de racordare, de un anumit nivel de capitalizare, de existenta unor angajati proprii sau de un istoric financiar relevant ar risca sa creeze bariere artificiale la intrarea pe piata. Intr-un sector care presupune investitii semnificative si proiecte dezvoltate etapizat, asemenea limitari ar putea produce efectul contrar celui urmarit, prin reducerea competitiei si incetinirea dezvoltarii unor noi capacitati de productie.

Pe de alta parte, emiterea unui aviz tehnic de racordare nu inseamna ca proiectul este pregatit pentru construire si nici ca dezvoltatorul poate incepe lucrarile.

Intre racordare si executie se interpune un parcurs administrativ distinct, complex si adesea dificil de anticipat. Acesta presupune, in primul rand, obtinerea avizelor si acordurilor necesare, parcurgerea procedurilor de mediu, realizarea studiilor de specialitate, asigurarea drepturilor asupra terenurilor, precum si coordonarea mai multor autoritati. Finalizarea acestor etape constituie o conditie prealabila pentru obtinerea autorizatiei de construire si, implicit, pentru demararea lucrarilor.

Procedura de mediu ramane una dintre principalele surse de impredictibilitate. Durata acesteia variaza semnificativ in functie de amplasament, de eventualele suprapuneri cu arii protejate, de necesitatea unor studii suplimentare, de consultarile publice sau de pozitiile autoritatilor competente. In practica, intarzierile nu decurg doar din complexitatea evaluarii, ci si din solicitarile succesive de clarificari, interpretarile neuniforme ale autoritatilor si lipsa unei coordonari eficiente cu celelalte avize necesare. Astfel, procedura de mediu poate deveni un blocaj autonom, capabil sa amane autorizarea proiectului chiar si atunci cand componenta de racordare este deja clarificata.

In aceste conditii, utilizarea numarului de ATR-uri sau contracte de racordare ca indicator direct al proiectelor care ar trebui sa intre in executie risca sa ofere o imagine distorsionata. Aceste instrumente marcheaza o etapa relevanta, dar nu reflecta gradul real de maturitate al proiectului si nici probabilitatea efectiva de realizare a acestuia.

Problema nu tine, asadar, exclusiv de comportamentul investitorilor, ci de succesiunea, durata si lipsa de coordonare a procedurilor publice. Capacitatea de a transforma un proiect avizat tehnic intr-un proiect autorizat si, ulterior, construit ar trebui sa fie un element central al reformei sectorului energetic.

Un alt aspect care trebuie avut in vedere este absenta unei referiri la cadrul normativ recent, in special la masurile de transpunere a Directivei Directiva RED III, concepute tocmai pentru accelerarea procedurilor administrative aplicabile proiectelor de energie regenerabila.

Aceasta omisiune este relevanta deoarece diferenta dintre capacitatea avizata si proiectele efectiv implementate nu poate fi analizata separat de instrumentele legislative care ar trebui sa reduca durata si impredictibilitatea procedurilor. Ordonanta de urgenta nr. 59/2025 a fost adoptata tocmai in logica simplificarii si accelerarii proceselor administrative, inclusiv prin crearea unor mecanisme menite sa faciliteze autorizarea proiectelor din surse regenerabile.

In acest context, o reforma reala a sectorului energetic nu poate fi limitata la ajustari punctuale sau la reconfigurarea criteriilor de acces in proceduri. Este necesara o abordare coerenta, care sa vizeze intregul lant administrativ, de la simplificarea si corelarea procedurilor pana la clarificarea competentelor autoritatilor implicate si respectarea efectiva a termenelor. In lipsa unei astfel de recalibrari, riscul este ca diferenta dintre " megawatii pe hartie " si capacitatile efectiv construite sa persiste, iar reforma energetica sa ramana mai degraba un exercitiu de comunicare decat unul de transformare reala.

Asadar, desi este laudabila preocuparea Guvernului de a introduce instrumente si mecanisme pentru eliminarea proiectelor neserioase, care aglomereaza artificial reteaua si genereaza costuri suplimentare pentru racordarea proiectelor viabile, solutiile propuse trebuie calibrate cu atentie.

In caz contrar, acestea pot produce un efect de bumerang, prin blocarea dezvoltarii pietei de productie a energiei regenerabile, cu consecinte nu doar asupra ritmului investitiilor, ci si asupra capacitatii Romaniei de a-si indeplini obiectivele privind ponderea energiei din surse regenerabile in consumul final brut, asumate in raport cu Uniunea Europeana.