Esecul negocierii legii salarizarii s-a datorat faptului ca s-a facut avand barometrul fricii, de atingerea de salariile din sectorul bugetar, la cele mai inalte cote

Se negociau niveluri salariale prin legea salarizarii ca si cum acestea ar fi fost platite de o alta economie, mult mai performanta, cu un PIB mult peste al nostru. Anvelopa salariala se majora, de la o negociere la alta, cu 8 miliarde de lei, cu 12 miliarde, chiar ajunsese si la 17 miliarde, fara a se lua in calcul faptul ca acesti bani nu exista, si trebuie imprumutati cu dobanzi camataresti. Despre deficit nici nu s-a pomenit, important este sa se pastreze privilegiile.

Aceasta lege a fost amanata ani la rand, a fost un cartof fierbinte pentru toate guvernele, fiind tinuta prin sertare, doar pentru a nu tulbura apele. Nimeni nu s-a incumetat, sa intre, precum in Bronx, in iatacul bugetar si sa faca ordine in sistemul de salarizare deviant, plin de sporuri si privilegii. La stat sunt companii si institutii "blue chips" din punct de vedere salarial. A fost pusa in dezbatere pe ultima suta de metri, fiind jalon in cadrul PNRR-ului, miza fiind suma de 770 milioane de euro, bani pe care, de fapt, i-am si pierdut. Nu a contat nici faptul ca datoria publica externa a depasit 60% din PIB ceea ce inseamna instituirea unor restrictii cand se pune problema de majorari salariale. Politicianul populist nu s-a abtinut de la a incerca sa arunce iar cu bani publici pentru a se pune la adapost electoral.

Cresterea salariilor a fost sincrona cu cresterea imprumuturilor si cu cresterea taxelor si impozitelor. S-au solicitat majorari, s-au dat, nu a interesat pe nimeni consecintele. Niciun partid post decembrist nu a avut curajul sa se opuna, fiind foarte "intelegatori" cu orice solicitare. Uneori partidele au manifestat chiar o obedienta anticipativa cand s-a pus problema majorarii salariilor. Intreg discursul politic fost centrat pe "noi am dat". Prin strategia "wage-led growth" majorarile salariale au avansat ca un tanc, depasind orice obstacol: deficit bugetar, nivelul imprumuturilor, chiar si bunul simt. Fiecare partid a plusat cu cate ceva la salarii, cu scopul de a dobandi simpatii electorale. Aceasta strategie grandomana si inconstienta a impins salariile dincolo de limitele pardonabilului, generand o deformare a pietei muncii si o aberatie salariala pe masura: cei finantati au salarii mult mai mari decat finantatorii.

Aceasta lege a salarizarii avea ca scop sa faca ordine in administratia publica, sa aduca mai multa echitate si credibilitate. Promisiunea ca niciun salariu nu va scade a fost insuficienta pentru a trece aceasta lege. Daca ar fi fost aprobata conform doleantelor sindicatelor si a unei parti dintre politicieni ar fi fost in contradictie cu realitatea economica din tara. Sectorul privat face fata cu greu contextului economic si indeosebi reducerii consumului, iar din punct de vedere salarial asistam aici la o plafonare a veniturilor, un fel de "Pauza lui Engels" cum numea economistul Robert Allen perioada de stagnare a salariilor din timpul Revolutiei Industriale.

Legea a fost negociata ca si cum beneficiarii acesteia erau autonomi, nu aveau nicio treaba cu chinurile economice din tara. Sentimentul indreptatirii era la el acasa. Singura lor dorinta era o crestere impetuoasa a veniturilor, fara sa fie interesati de cascada de cheltuieli generate si de riscul unui colaps al increderii pietelor in situatia bugetara din tara, cu implicatii imediate asupra finantarii datoriei publice. Si mai trebuie avut in vedere un aspect, Guvernul trebuie sa puna bani deoparte, daca vrea sa mai atenueze deficitul bugetar.

Exista posibilitatea ca cei care ne finanteaza sa se uite crucis la noi si sa interpreteze respingerea acestei legi ca o forma de instabilitate si incertitudine in gestionarea finantelor tarii, toate acestea fiind un pretext pentru marirea dobanzilor. Nu este nicio noutate faptul ca la deficite bugetare mari pietele vor reactiona cu nervozitate.

Si pentru toate acestea este nevoie de un Milei care sa spuna sus si tare: " Bani nu mai sunt" pentru favoritisme salariale, iar sufocatul sector privat nu trebuie sa plateasca pentru nechibzuinta fiscala a politicienilor.

Opinii

Esecul negocierii legii salarizarii s-a datorat faptului ca s-a facut avand barometrul fricii, de atingerea de salariile din sectorul bugetar, la cele mai inalte cote

Articole asemanatoare