Business international

Cea mai neasteptata chestiune care intruneste consensul ambelor partide in Statele Unite este detinerea de catre stat a mijloacelor de productie.

Presedintele Donald Trump il transforma pe "Unchiul Sam" intr-un investitor in actiuni. Administratia sa a preluat deja - sau a convenit sa preia - participatii in 34 de companii; printre acestea se numara un pachet de aproximativ 10% din actiunile Intel, precum si actiuni sau optiuni de cumparare de actiuni reprezentand pana la 15% din MP Materials si aproape 20% din Elmet Group.

In acelasi timp, organizatia "Socialistii Democrati din America" (Democratic Socialists of America - DSA) pledeaza pentru detinerea publica a celor mai mari corporatii si a industriilor esentiale. La New York, Zohran Mamdani, membru al DSA, intentioneaza sa deschida magazine alimentare detinute de municipalitate.

In ciuda diferentelor ideologice, atat tabara MAGA, cat si DSA sustin ca guvernul poate participa la crearea de locuri de munca, poate sprijini comunitatile, rezilienta si inovatia mai bine decat o pot face fortele pietei; ambele parti descriu aceasta abordare drept o ruptura necesara fata de consensul american de lunga durata in favoarea pietei libere.

Totusi, astfel de politici nu au nimic nou. Au mai fost incercate de multe ori in trecut, iar bilantul lor este lung si dezamagitor. Experienta tarii mele natale Suedia din anii '70 si '80 este graitoare: la acea vreme, proprietatea de stat era justificata prin multe dintre aceleasi obiective - adesea contradictorii - care sunt invocate acum de Washington.

In 1967, Suedia a infiintat Banca Suedeza de Investitii (Swedish Investment Bank) pentru a directiona finantari pe termen lung catre industrie, iar in 1970 a creat holdingul de stat Statsforetag (Compania de Stat Suedeza), care a reunit 22 de companii sub o singura umbrela, cu scopul de a coordona proprietatea guvernamentala.

In scurt timp, ceea ce paruse initial un avantaj - faptul ca proprietatea de stat ar putea servi mai multor obiective simultan - a devenit un cosmar in materie de guvernanta corporativa. Consiliile de administratie si echipele de conducere au intrat in conflict cu privire la prioritatea dintre profitabilitate si politica industriala, ceea ce a ingreunat atat luarea deciziilor strategice, cat si stabilirea responsabilitatilor.

Proprietatea de stat a transformat, de asemenea, guvernul atat in arbitru, cat si in jucator: aceiasi politicieni care reglementau industriile si acordau subventii aveau acum un interes financiar in succesul unor companii anume.

Unele companii au utilizat resursele si garantiile guvernamentale pentru activitati care par straine de responsabilitatile fundamentale ale statului. Un grup de restaurante detinut de stat a trimis, de pilda, doi angajati sa lucreze pentru McDonald's in Statele Unite, intr-o "misiune de documentare". Inarmati cu aceste cunostinte, ei au lansat ulterior "Clock", un exemplu rar de lant de restaurante de tip fast food administrat de stat, care includea si "burgerul Hawaii" - o varianta specific suedeza, garnisita cu ananas.

La un moment dat, Banca Suedeza de Investitii a condus un consortiu care a incercat recuperarea galionului spaniol San Jose, scufundat in largul coastei Columbiei in 1708, avand la bord o comoara cu aur a carei valoare este estimata la miliarde. Consortiul s-a destramat, iar epava navei San Jose a ramas pe fundul oceanului.

Politica industriala a devenit, treptat, un mecanism ad-hoc de salvare a companiilor aflate in dificultate. In loc sa creeze noi ramuri industriale, guvernul a recurs tot mai des la salvarea financiara a santierelor navale, a combinatelor siderurgice si a firmelor din industria textila, cedand presiunilor exercitate de sindicate si de politicienii locali. Acest proces de salvare a ajuns sa fie cunoscut sub numele de "Unitatea de Urgenta Industriala".

Intre 1976 si 1982, grupul Statsforetag a cumulat pierderi totale de aproximativ 2 miliarde de dolari (la valoarea actuala a monedei) n o suma uriasa pentru o economie de mici dimensiuni. Salvarea santierelor navale a costat echivalentul a 17 miliarde de dolari.

Kjell-Olof Feldt, ministru de finante in guvernul social-democrat care a preluat puterea in 1982, a descris companiile de stat drept o "gaura neagra" in finantele publice. Un purtator de cuvant al celui mai important partid de centru-dreapta a remarcat: "Detinerea de catre stat a unor intreprinderi a reprezentat, cu putine exceptii, un esec gigantic".

Assar Lindbeck, economistul social-democrat care a propus initial infiintarea bancii de investitii, a ajuns sa regrete recomandarea facuta, afirmand: "Nu am auzit niciun observator avizat sustinand ca Banca de Investitii ar fi servit vreunui scop util pe durata existentei sale".

Este remarcabil faptul ca, la mai putin de 15 ani de la lansarea noii politici, s-a conturat consensul ca aceasta fusese un esec costisitor. In anii '80 si '90, companiile care inregistrau pierderi au fost inchise, iar multe dintre intreprinderile de stat au fost vandute. Un studiu a aratat ca, dupa privatizare, productivitatea in cadrul acestor companii a crescut cu procente cuprinse intre 12% si 36%.

Cu toate acestea, acest proces de retragere a durat mai mult decat si-ar fi dorit cei implicati. Feldt, ministrul de finante, a vorbit despre "rezistenta generata de sistemul in sine, adica de administratia de stat si de grupurile de interese dependente de fluxul fondurilor publice".

O lectie importanta pentru America de astazi - pe masura ce incepe sa repete unele dintre experimentele esuate ale Suediei de la sfarsitul anilor '60 si din anii '70 - este ca, atunci cand proprietatea publica ia locul celei private, mecanismul de feedback al unei piete descentralizate este inlocuit de lobby organizat si de conservare institutionala. Rezultatul nu consta doar in politici mai proaste, ci si intr-un sistem politic care devine tot mai putin capabil sa-si corecteze propriile greseli.

Timp de ani de zile, Oficiul pentru Datoria Publica al Suediei a pastrat in sediul sau o macheta de aproape doi metri a navei T.T. Sea Scape - un petrolier construit cu sprijin guvernamental in timpul crizei santierelor navale -, ca o reamintire a costisitoarelor politici industriale din anii 1970. Poate ca a sosit momentul ca "Sea Scape" sa intreprinda o ultima calatorie i peste Atlantic, pentru a fi expusa in salile Congresului. Textul a fost publicat pe site-ul thinktank-ului american Cato Institute.