Opinii

Acest articol este rodul unei discutii amicale pe care am avut-o acum cativa ani cu o veche cunostinta, fost patron, in prezent pensionar.

Acesta mi-a relatat cum a ajuns sa aiba o pensie modesta, dupa foarte multi ani de munca, inclusiv ani de munca ca patron al unei afaceri, candva destul de prospera.

Povestea lui incepe in perioada anilor 1990 cand curajul de a incepe o afacere era in mare voga. Impreuna cu cativa colegi s-au desprins dintr-o intreprindere de stat, care scartaia din toate incheieturile pentru a supravietui, si au pus bazele unei firme private. Piata exista pentru firma lui si a colegilor, entuziasm era pe masura, iar treaba mergea ca pe roate. Munceau mult, erau creativi si se bucurau ca nu mai depind de sistem, si , din cand in cand, se gratulau cu titlul "capitalistule".

Interlocutorul meu, Patronul, a luat, in acele vremuri, o decizie pe care, cu mandrie, a adus-o la cunostinta tuturor: si-a stabilit un salariu foarte mic, iar pe ceilalti colegi i-a platit regeste. Se credea un lider care se sacrifica pentru binele firmei, numai sa mearga treaba.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat, piata a suferit schimbari majore, au aparut competitori noi, costuri mai greu de controlat. Firma a inceput sa gafaie, iar ei au fost nevoiti sa traga obloanele, lasand in urma amintirile unor vremuri de pionierat. Nu a mai ramas decat pensionarea, ca ultima solutie.

Dar, iata ca odata cu pensionarea, a aparut si momentul adevarului. Patronul are o pensie mica, si asta in raport cu salariul pe care l-a avut la propria firma. Preocuparea lui de a limita cheltuielile cu salariile pentru a mentine firma pe linie de plutire, pentru a reinvesti, l-a adus in situatia de a avea o pensie mult mai mica comparativ cu fostii colegi. Acesta si-a sacrificat interesul personal, pe termen lung, pentru profitul firmei. Si-a neglijat propriul viitor, preferand "sa fie bine" la propria firma.

Mi-a povestit, cu mult umor, cum decurg intalnirile ocazionale cu fostii colegi din firma, cand este tinta ironiilor acestora. Evident ironiile vizeaza "dieta" de care se bucura, la pensie, fostul patron.

Acum regreta ca nu si-a pus un salariu mai mare, dar este tardiv. Din pacate spiritul de sacrificiu pentru propria firma nu poate inlocui contributiile la fondul de pensii. Viata l-a sanctionat la batranete si nu mai conteaza cat de puternica a fost firma lui. Trebuie sa faca fata acestei nedreptati auto-provocate.

In momentul de fata adevarul este reprezentat doar de suma inscrisa pe talonul de pensie. Nu mai conteaza nici faptul ca nu a vrut sa-si sufoce firma cu taxe. Logica pe care a aplicat-o la acele momente acum s-a intors impotriva lui. A fost o contradictie intre succesul managementului financiar al firmei si strategia existentiala pe termen lung a patronului. Sistemul public de pensii recunoaste doar contributiile trecute in statele de plata.

Povestea interlocutorului meu poate fi utila, chiar un fel de manual, pentru cei care inca se mai sacrifica pentru propria firma, cu riscul de a-si periclita, din punct de vedere financiar, batranetea.