Business international

Atat progresistii, cat si conservatorii au propriile planuri pentru cresterea prosperitatii, dar ambii rateaza acelasi adevar fundamental: nu exista o reteta pentru abundenta. Oamenii prospera doar atunci cand sunt lasati in pace sa gandeasca, sa vorbeasca, sa investeasca si sa experimenteze liber - sa isi asume riscuri si sa suporte consecintele, bune sau rele, scrie Johan Norberg intr-un articol publicat de Institutul Cato.

Este vorba de este abundenta de jos in sus asa cum a fost descriesa timp de secole de liberalii clasici, de la Adam Smith si F. A. Hayek la Julian Simon si Marian L. Tupy.

Ceva interesant se intampla in stanga americana. In timp ce unii inca se agata de politicile de descrestere (degrowth) economica si de "socialismul democratic", un nou front intelectual a fost deschis de un grup de tineri progresisti talentati care cred cu adevarat in progres. Acestia au inceput sa se ingrijoreze ca este imposibil sa construiasca ceva oriunde in mijlocul labirintului tot mai mare de reglementari, procese de autorizare, cerinte de raportare, evaluari de mediu, procese si reguli de achizitii publice care favorizeaza firmele mici, cu sediul local si, de preferinta, detinute de minoritati - politici care, in practica, blocheaza economiile de scara si cresc costurile.

Manifestul lor este cartea "Abundenta", scrisa de Ezra Klein, editorialist la New York Times, si Derek Thompson, colaborator la The Atlantic. Fara prea multa mila, ei examineaza modul in care reglementarile guvernamentale impiedica inovatia si construirea chiar a lucrurilor pe care democratii le sustin, cum ar fi locuinte pentru saraci, trenuri de mare viteza si tehnologia verde. Democratii au perfectionat arta de a spune nu, pentru a impiedica oamenii rai sa faca lucruri rele, asa ca sunt blocati. Texasul construieste mai multa energie verde decat California nu pentru ca este mai dedicat protectiei mediului, ci pentru ca este mai putin reglementat.

Reglementarile au facut, de asemenea, proiectele de constructii mai dificile, mai scumpe si mai consumatoare de timp, iar preturile locuintelor au crescut. Klein si Thompson citeaza cercetari care arata ca geografia persoanelor fara adapost nu urmeaza in primul rand tipare de saracie sau somaj.

Cel mai important factor este disponibilitatea si pretul locuintelor. California are putin peste o zecime din populatia SUA, dar si jumatate din persoanele fara adapost. Houston, care nu are reglementari de zonare si are reglementari limitate privind utilizarea terenurilor, are cea mai mica rata de persoane fara adapost dintre toate orasele americane importante.

Nevoia progresista de a subventiona cererea pentru toate lucrurile bune este autodistructiva, deoarece stimuleaza preturile, nu oferta. -A oferi oamenilor o subventie pentru un bun a carui oferta este blocata este ca si cum ai construi o scara pentru a incerca sa ajungi la un lift care urca mereu in viteza", scriu Klein si Thompson. La jumatatea cartii, autorii sugereaza chiar ca redistribuirea guvernamentala este supraevaluata. Ei observa ca majoritatea bunurilor si serviciilor pe care progresistii incearca sa le distribuie in mod egal, cum ar fi tehnologia medicala, nu existau nici acum 50 de ani. Ceea ce conteaza este dezvoltarea de noi tehnologii si resurse, iar a ne concentra exclusiv pe distributia bogatiei de astazi este, prin urmare, -mai rau decat un esec al imaginatiei":

Ar fi un fel de furt generational. Cand sustinem ca lumea nu se poate imbunatati, furam din viitor ceva nepretuit, si anume posibilitatea progresului. Fara aceasta posibilitate, politica progresista este moarta. Politica insasi devine o simpla acaparare de bunuri rare, unde victoria unui om implica pierdere pentru altul.

Concluzia evidenta este ca orice redistribuire de astazi care reduce cresterea si inovatia este o pierdere de bunastare. De fapt, impozitarea este furt - furt generational. Pentru un liberal clasic, aceasta carte este o lectura revigoranta. Si sunt tentat sa spun: Bine ati venit la petrecere. Poate ati ajuns tarziu, intr-un mod elegant, dar este in regula - este suficient spatiu, muzica inca se aude, iar bufetul este abundent.

Dar exista si o multime de lucruri pentru care sa se certe. Uneori, Klein si Thompson sunt atat de entuziasmati de inovatie incat cred ca este prea important sa o lase in seama pietei libere: -Pietele vor oferi, speram, unele dintre aceste progrese. Dar nici pe departe nu vor fi suficiente." Desi au un ochi ager pentru toate problemele care vin odata cu un guvern care incetineste lucrurile, ei sugereaza ca stiu cum sa le accelereze:

Ceea ce propunem este mai putin un set de solutii politice si mai mult un nou set de intrebari in jurul carora ar trebui sa se invarta politica noastra. Ce este rar si ar trebui sa fie din abundenta? Ce este dificil de construit si ar trebui sa fie usor? De ce inventii avem nevoie si nu le avem inca?

Cum se iau astfel de decizii? Klein si Thompson par sa creada ca putem decide toate acestea colectiv si ca guvernul poate implementa politicile corecte cu subventii generoase. Intr-adevar, atunci cand vorbesc despre alternative de succes la un guvern care incetineste lucrurile, citeaza New Deal-ul, aselenizarea si o politica industriala activa in care guvernul alege castigatorii. Acesta este genul de carte care discuta despre cum sa construiesti o cale ferata de mare viteza mai buna si mai rapida, fara a argumenta vreodata de ce ar trebui construita in primul rand.

In acest sens, -progresistii orientati spre oferta" (supply-side progressives) seamana uneori mai putin cu libertarienii care propovaduiesc abundenta si mai mult cu tehnocratii din Silicon Valley afiliati coalitiei lui Trump; si acestia din urma doresc sa inaugureze o noua epoca de aur a abundentei prin interventia statului. Asa cum a descris situatia antreprenorul MAGA Peter Thiel, ei pledeaza pentru -un conservatorism care urmareste consolidarea capacitatii statului american de a rezolva probleme sociale grave si de a extinde frontierele tehnologice".

Proiectul conservatorilor nationalisti vizeaza modelarea structurii industriale si a tiparelor de ocupare a fortei de munca dupa propriile preferinte, prin politici comerciale protectioniste si prin deportarea lucratorilor imigranti. De asemenea, Donald Trump doreste sa controleze economia printr-o politica industriala hiperactiva si personalizata. El le indica companiilor cine ar trebui sa le conduca si stabileste preturile pe care trebuie sa le practice firmele farmaceutice. Administratia reinvie chiar ideea proprietatii de stat asupra mijloacelor de productie: achizitioneaza o -actiune de aur" (golden share) la US Steel, devine cel mai mare actionar al MP Materials, preia o participatie de 10% la Intel si solicita ca statul sa primeasca o cota de 15% din toate vanzarile de cipuri Nvidia si AMD catre China. Este vorba despre un -capitalism de stat cu caracteristici americane", conchide Greg Ip de la Wall Street Journal, facand o aluzie la asemanarea cu -socialismul cu caracteristici chinezesti" promovat de Xi Jinping. -Suntem un magazin universal", asa cum isi descrie presedintele insusi filosofia economica: -Eu detin magazinul si eu stabilesc preturile".

La fel cum progresistii care mizeaza pe abundenta inteleg esecurile interventiilor guvernamentale din trecut, dar cred ca pot obtine rezultate mai bune, conservatorii nationalisti recunosc esecurile anterioare, dar sunt convinsi ca, sub conducerea lor, lucrurile vor functiona in sfarsit. Dupa cum sugera titlul unui articol semnat de Marco Rubio in 2024, publicat in Washington Post: -De ce cred in politica industriala - aplicata corect".

Atat progresistii orientati spre oferta, cat si conservatorii adepti ai modelului -magazinului universal" au un plan pentru viitor. Mie, acesta imi aminteste izbitor de vechiul plan esuat, cu diferenta ca, de data aceasta, au decis sa-l puna in aplicare -cum trebuie". Imi vine in minte celebra gluma vizuala (mema) cu David Lynch, in care regizorul le da indicatii nerabdatoare actorilor sai aflati in dificultate, folosind o portavoce: -Bun, hai sa mai incercam o data, dar de data asta sa iasa bine". Problema este ca guvernul nu tinde sa iasa de pe carosabil pentru ca are un sofer incompetent, ci pentru ca drumul inca nu exista - acesta trebuie construit mereu, piatra cu piatra, chiar de catre oameni, pe masura ce isi gasesc calea. Daca accelerezi, nu vei face decat sa provoci mai multe accidente. Descoperirea viitorului este un proces de descoperire, nu un proiect de planificare.

Dupa cum explica F. A. Hayek in lucrarea *Utilizarea cunoasterii in societate: -Cunoasterea circumstantelor de care trebuie sa ne folosim nu exista niciodata sub o forma concentrata sau integrata, ci doar sub forma unor fragmente dispersate de cunostinte incomplete si adesea contradictorii, pe care le detin indivizii luati separat." Si, asa cum sfatuia Yoda in "Imperiul contraataca": -Greu de vazut. Viitorul este mereu in miscare." Cu alte cuvinte, cunoasterea este dispersata si se schimba constant. Atunci cand guvernul intervine si directioneaza resurse catre un anumit scop, nu aduce nimic in plus; pur si simplu inlocuieste intelepciunea - actualizata continuu - a miliardelor de oameni care privesc lumea din perspectivele lor specifice cu preferintele catorva oameni inteligenti aflati la conducere. Pierdem cunoastere si pierdem creativitate.

Insa, atunci cand guvernul inclina balanta, adesea arunca bani buni dupa bani rai si blocheaza tocmai procesul prin care esecul si feedback-ul genereaza mai multa cunoastere si adaptare.

Desigur, exista exemple de investitii guvernamentale reusite, dar acestea sunt isolate si nu pot constitui o filozofie de guvernare. Asa cum arata evaluarile politicilor industriale, pentru fiecare interventie eficienta exista sute de esecuri. Nimeni nu stie ce tehnologii vor functiona si ce modele de afaceri vor triumfa in viitor - nici macar inovatorii si antreprenorii insisi. Atunci, de unde ar putea sti politicienii, care nu actioneaza pe piata si nici nu isi risca propriii bani?

Scott Lincicome, vicepresedinte pentru probleme economice generale la Institutul Cato, a documentat in repetate randuri modul si motivele pentru care incercarile de a alege castigatorii au esuat. Eforturile de a identifica tehnologii critice se soldeaza, de cele mai multe ori, cu un esec - asa cum s-a intamplat recent, cand politicieni de toate orientarile au cazut de acord ca etanolul este combustibilul viitorului, pana cand au decis ca nu mai este cazul.

Chiar si atunci cand planificatorii aleg industriile potrivite, ei nu reusesc sa prevada modul in care se vor dezvolta acele tehnologii si pietele. In anii '90, sprijinul acordat sectorului semiconductorilor si supercalculatoarelor a vizat industrii importante, dar a fost directionat catre produse si companii nepotrivite. Cand Legea CHIPS si pentru stiinta (CHIPS and Science Act) a fost promulgata in 2022, ChatGPT nu exista, iar Nvidia era considerata doar o companie de placi pentru jocuri video. Cea mai mare parte a sprijinului era orientata catre Intel.

Intregul proces este, de asemenea, distorsionat de mecanisme familiare economistilor specializati in alegerea publica. Sprijinul tinde sa nu se indrepte catre cele mai promitatoare idei, ci catre cele cu cele mai puternice conexiuni politice, cu cele mai mari bugete de lobby si cele mai multe locuri de munca in circumscriptiile favorizate.

Sprijinul guvernamental schimba si companiile in sine. Guvernul nu este bun la alegerea castigatorilor, dar perdantii sunt buni la alegerea guvernelor. Acestia isi adapteaza comportamentul la stimulente, cautand sa ramana in gratiile politicienilor, iar acest lucru nu este neaparat acelasi lucru cu construirea de modele de afaceri competitive.

Un exemplu recent este producatorul de baterii Northvolt din Suedia. Acesta a primit incredibila suma de 15 miliarde de dolari, partial de la contribuabilii suedezi, canadieni, germani si polonezi. La urma urmei, toata lumea vedea masinile electrice ca fiind viitorul si toata lumea dorea sa repatrieze productia de baterii din China, facand din Northvolt o favorita a stangii verzi, a dreptei nationaliste si a sustinatorilor securitatii deopotriva. Intr-adevar, este genul de companie pe care Klein si Thompson o solicita in Abundance, cand scriu ca statul ar trebui sa subventioneze -imbunatatirea stocarii bateriilor". Northvolt a primit, de asemenea, o multime de comenzi de la industria europeana a vehiculelor electrice, asa ca nu parea sa existe prea multe riscuri.

Asa ca Northvolt s-a apucat de treaba, infiintand fabrici in Suedia, Canada, Germania si Polonia (aceste guverne, evident, doreau ceva in schimb). A urmarit, de asemenea, alte initiative la moda din punct de vedere politic, inclusiv investitii in baterii pe baza de lemn, dezvoltarea unei noi baterii cu celule cu sodiu, sustinerea bateriilor pentru aviatie si sprijinirea unui start-up de analiza a bateriilor. Au investit chiar si intr-o rafinarie de litiu pentru a detine intregul lant de aprovizionare. Bineinteles, au investit bani si in inteligenta artificiala.

Northvolt a facut aproape totul - cu exceptia acelui mic detaliu de a produce efectiv baterii EV la timp in fabrica sa suedeza. In loc sa se bazeze pe incercari si erori si pe imbunatatiri incrementale, Northvolt a obtinut atat de multi bani si sprijin politic incat a putut extinde totul, peste tot, dintr-o data, fara a stapani vreodata tehnologia de baza. Consumatorii nu au primit niciodata bateriile, iar dupa ce a cheltuit 15 miliarde de dolari, Northvolt a fost declarata oficial falimentara in luna martie a acestui an.

Esecul este in regula. Este o parte necesara a oricarei incursiuni in necunoscut. Totusi, atunci cand guvernul inclina balanta, acesta risipeste adesea resurse financiare pe proiecte sortite esecului si inabusa chiar procesul prin care esecul si feedback-ul genereaza noi cunostinte si adaptare.

Northvolt nu face exceptie. Dupa cum a relatat recent Bloomberg, exista deja zeci de -fabrici-fantoma" rezultate din politicile industriale, raspandite in SUA - fabrici -verzi" ale caror proiecte au fost anulate sau restranse pe masura ce s-au confruntat cu costuri in crestere, rate ridicate ale dobanzii si o cerere lenta pentru vehicule electrice.

Acesta nu este genul de politica ce a adus prosperitate lumii noastre inca de la Revolutia Industriala si nici calea catre construirea prosperitatii viitoare. Asa cum scria filosoful si romancierul Ayn Rand in "Capitalismul: Idealul necunoscut" (Capitalism: The Unknown Ideal): -Abundenta Americii nu a fost creata prin sacrificii publice pentru 'binele comunS, ci prin geniul productiv al unor oameni liberi care isi urmareau propriile interese si acumularea propriei averi private".

In noua mea carte, "Peak Human: What We Can Learn from the Rise and Fall of Golden Ages" (Apogeul umanitatii: Ce putem invata din ascensiunea si declinul epocilor de aur), demonstrez ca acest lucru a fost valabil si pentru marile civilizatii ale istoriei - Atena si Roma antica, Bagdadul Imperiului Abbasid, China din timpul dinastiei Song, Italia Renasterii, Republica Olandeza si lumea anglo-saxona. Desi extrem de diferite intre ele, ceea ce le-a distins de contemporanii lor a fost faptul ca toate aveau societati mai deschise - asimiland constant idei noi de la negustori, migranti si misionari - si economii mai descentralizate, permitand astfel ideilor si inovatiilor sa apara oriunde, nu doar la nivelul conducerii centrale. Acest lucru le-a oferit un spatiu mult mai larg pentru creativitate individuala, explorare si experimentare. Pe scurt, erau deschise catre neasteptat; aceasta deschidere a dus la progrese revolutionare si neprevazute in stiinta si tehnologie, la comunitati artistice infloritoare si - dupa standardele epocii - la o bogatie spectaculoasa.

Dupa cum observa istoricul Joel Mokyr, fiecare act major de inovatie tehnologica este -un act de rebeliune impotriva ideilor conventionale si a intereselor constituite". Prin urmare, ar trebui sa le oferim o sansa chiar si (sau poate mai ales) excentricilor si rebelilor, in loc sa concentram puterea si resursele in mainile celor care reprezinta idei conventionale si interese consacrate. Aceasta abundenta generata de la baza societatii nu se aliniaza nici cu sloganul lui Trump - -doar eu pot repara lucrurile" - si nici cu cel al lui Obama - -da, putem". In schimb, ea transmite mesajul: -Hai, surprindeti-ne!" Nu isi propune sa garanteze rezultate sau sa ofere solutii pentru orice problema; mai degraba, creeaza o infrastructura institutionala care valorifica cunostintele locale si initiativa individuala, generand astfel, in mod concret, rezultate mai bune si un numar mai mare de solutii. Marian Tupy si Gale Pooley demonstreaza acest lucru prin intermediul "Simon Abundance Index" (Indicele Simon al Abundentei), pornind de la ideea economistului Julian Simon conform careia resursa suprema sunt oamenii - oameni liberi, plini de speranta si de spirit antreprenorial. Tupy si Pooley masoara preturile resurselor in raport cu evolutia veniturilor in diverse tari si perioade, incepand cu anul 1850. Ei constata ca abundenta resurselor pe cap de locuitor a crescut cu peste 3% anual, dublandu-se aproximativ la fiecare doua decenii. In toate seturile de date analizate, ei observa ca abundenta resurselor a crescut intr-un ritm mai accelerat decat populatia - un fenomen pe care il numesc -Superabundenta" (titlul cartii lor din 2022, fapt ce le ofera un avantaj fata de Klein si Thompson).

Tupy si Pooley arata ca acest progres este strans legat de libertate. Ei il citeaza pe Matt Ridley, un expert de renume in domeniul inovatiei, care concluzioneaza ca -ingredientul secret" este -libertatea de a face schimburi, de a experimenta, de a imagina, de a investi si de a esua". Acest lucru reflecta, la randul sau, natura imprevizibila a inovatiei, intrucat ne straduim constant sa realizam lucruri care nu au mai fost facute niciodata. Intr-adevar, -nimeni nu stie cu adevarat de ce si cum apare inovatia, si cu atat mai putin cand si unde va aparea urmatoarea".

Uneori, pare ca cei care promoveaza -economia abundentei" isi imagineaza existenta unui buton pe care scrie -crestere si inovare" si pe care nu trebuie decat sa-l apasam mai des. Insa inovarea nu este un buton pe care il poti actiona dupa bunul plac; este un proces imprevizibil, care patrunde pe teritorii necunoscute si care, adesea, este haotic. Exista o multitudine de butoane, iar tu nu stii exact ce se va intampla atunci cand le apesi.

Prin urmare, adevarata falie politica - asa cum a explicat Virginia Postrel in cartea sa din 1998, "The Future and Its Enemies" (Viitorul si dusmanii sai) - se situeaza intre -dinamisti", care vad viitorul ca pe un orizont deschis, si reactionari ori tehnocrati, care au in minte un obiectiv final precis, diferit intre ei fiind doar faptul ca il plaseaza fie in trecut, fie in viitor. Postrel intreaba:

Cautam o stare de stagnare - o lume reglementata si proiectata artificial? Sau imbratisam dinamismul - o lume a creatiei, descoperirii si competitiei continue? Pretuim stabilitatea si controlul sau evolutia si invatarea? Credem ca progresul necesita un plan prestabilit sau il privim ca pe un proces evolutiv, descentralizat? Consideram greselile drept dezastre iremediabile sau ca pe niste efecte secundare corectabile ale experimentarii? Tanjim dupa predictibilitate sau ne bucuram de surprize?

Modalitatea de a accesa cat mai multe cunostinte si de a testa cat mai multe idei este aceea de a permite tuturor sa exploreze si sa experimenteze - fie ca este vorba despre concurenti, persoane din afara sistemului, minoritati sau imigranti. In cuvintele memorabile ale lui Deirdre McCloskey, bogatia moderna a fost creata atunci cand drepturile individuale si libertatea economica le-au permis, in sfarsit, oamenilor din toate categoriile sociale sa -isi incerce norocul".

-Marea Imbogatire" care a urmat - si care a sporit venitul nostru real mediu pe cap de locuitor cu cel putin 3.000 la suta in ultimele doua secole - vorbeste de la sine. Tehnologiile si modelele de afaceri care au facut posibil acest lucru nu ar fi putut fi anticipate. De la motorul cu aburi si bicicleta pana la frigider si calculatorul personal, toate au fost rezultatul unor experimente, al procesului de incercare si eroare, al feedback-ului si al adaptarii constante - un proces evolutiv care se desfasoara de jos in sus.

Solutia pentru cele mai mari provocari ale noastre nu este niciodata o singura -Mare Solutie", anuntata cu surle si trambite si sub faldurile unor bannere fluturande. Aceasta ia nastere intr-o cultura deschisa, care ne permite sa ne adaptam si sa inovam in fata fiecarei provocari pe care ne-o scoate lumea in cale.

Cele mai de succes modele de afaceri - dezvoltate prin invatare continua bazata pe descoperiri din alte sectoare, pe feedback-ul pietei si pe numeroase esecuri si adaptari succesive - i-au surprins adesea chiar si pe fondatorii lor. Aceste companii rareori au semanat cu planul initial: DuPont a inceput ca producator de praf de pusca, Berkshire Hathaway ca fabrica de textile in New England, iar 3M ca societate miniera. YouTube trebuia sa fie un site de intalniri video, iar Tencent, un program de chat.

Acelasi lucru este valabil si in cazul marilor progrese tehnologice. Klein si Thompson mentioneaza pe buna dreptate inovatii remarcabile, precum tomografele (scanerele CT), tehnologia de editare genetica CRISPR si dronele autonome. As adauga ca tomograful a fost dezvoltat in urma unor experimente cu raze X si computere realizate de casa de discuri EMI, finantate din vanzarile trupei The Beatles. Descoperirea revolutionara CRISPR a aparut dupa studii asupra bacteriilor din iaurt, efectuate in cadrul companiei alimentare Danisco. Tehnologia dronelor a avansat rapid prin preluarea unor solutii din industria jocurilor video, in special in ceea ce priveste cipurile grafice si controllerele cu senzori de miscare. Istoria inovatiei este plina de surprize, descoperiri fortuite si combinatii neobisnuite.

In mod similar, descentralizarea explica de ce am iesit din atatea dezastre recente intr-o stare mai buna decat ne asteptam. Daca a existat vreodata un moment in care cei care se pregateau pentru apocalipsa sa poata spune -v-am zis eu", acela ar fi trebuit sa fie momentul in care o pandemie a paralizat lumea, Rusia a invadat Ucraina, iar conflictele din Orientul Mijlociu au perturbat pietele energetice. Cu toate acestea, lanturile de aprovizionare s-au dovedit remarcabil de reziliente. Companiile s-au adaptat la penurii si perturbari schimband furnizorii, redistribuind forta de munca, ajustand productia si redirectionand transporturile pentru a readuce marfurile pe rafturi.

Aceasta realizare extraordinara a fost posibila tocmai pentru ca nu a fost centralizata. Fiecare ajustare s-a bazat pe cunoasterea la nivel local a ceea ce se putea face intr-un anumit loc, cu materiile prime si forta de munca disponibile - si a ceea ce putea fi lasat deoparte fara a crea penurii si mai grave in alta parte. Acea cunoastere - care nu poate fi centralizata in mainile unui singur coordonator suprem al lantului de aprovizionare - exista doar la fata locului: in gospodarii, magazine, ferme, hale de productie si birouri de logistica; ea se reflecta doar in preturile care fluctueaza in functie de milioane de actiuni individuale.

Libertatea de a improviza pe baza acestor informatii locale este esentiala, mai ales atunci cand lumea se schimba rapid si imprevizibil. Aceasta este o lectie cruciala a istoriei. Adesea, presupunem ca rezilienta deriva din anticiparea problemelor viitoare si din planificarea masurilor necesare. Asa cum arat in cartea "Peak Human", aceasta presupunere a determinat adesea societatile sa evalueze gresit viitorul si sa ramana captive in solutii statice, depasite de vremuri.

Din fericire, stim acum ca natura problemelor cu care ne confruntam se va schimba radical in cateva decenii si ca, daca actionam corect, arsenalul nostru de solutii posibile se va extinde considerabil. Unele dintre cele mai dificile provocari vor aparea pe neasteptate, prin urmare si solutiile vor trebui sa fie surprinzatoare. Cea mai importanta forma de pregatire este construirea unei culturi dinamice, capabile sa genereze continuu mai multa prosperitate, cunoastere si capacitate tehnologica. Acest lucru ne va ajuta sa ramanem rezilienti, indiferent de forma pe care o vor lua problemele viitoare. Solutia la cele mai mari provocari ale noastre nu este niciodata o singura -Mare Solutie" anuntata cu surle si trambite; ea ia nastere intr-o cultura deschisa, care ne permite sa ne adaptam si sa inovam in fata oricarei provocari pe care lumea ne-o scoate in cale. Pentru a genera prosperitate in secolul XXI si ulterior, trebuie sa revenim la principii fundamentale: un guvern limitat, care garanteaza libertatea individuala prin suprematia legii, oferind astfel tuturor sansa de a reusi. Acestea sunt conditiile pentru prosperitate pe care Hayek le-a expus in lucrarea "Drumul catre servitute":

Este mai important sa inlaturam obstacolele cu care nebunia umana ne-a incarcat calea si sa eliberam energia creatoare a indivizilor decat sa inventam noi mecanisme pentru a-i -ghida" si -dirija" - sa cream conditii favorabile progresului, in loc sa -planificam progresul".

Prin urmare, prosperitatea impusa de sus in jos, dirijata de stat, nu reprezinta solutia. Totusi, trebuie spus ca aceasta constituie o imbunatatire notabila fata de absurditatile legate de -decrestere" (degrowth), populare in randul stangii, si fata de falsa nostalgie a dreptei. Ideea ca -mai mult" este preferabil lui -mai putin" reprezinta un mesaj important, chiar radical, intr-o epoca in care un curent reactionar anti-consumist este puternic in ambele tabere politice - de la afirmatia lui Bernie Sanders: -Nu ai neaparat nevoie de o gama de 23 de deodorante spray sau de 18 perechi diferite de adidasi", pana la cea a lui Donald Trump: -Copiii nu au nevoie de 30 de papusi. Pot avea trei. Nu au nevoie de 250 de creioane. Pot avea cinci."

Cel putin, progresistii care sustin importanta ofertei (supply-side progressives), precum Klein si Thompson, au o perspectiva proaspata si valoroasa asupra cresterii si inovatiei, recunoscand totodata ca dereglementarea este necesara pentru a le atinge. Acesta este un pas important inainte. Daca noi, libertarienii care pledam pentru abundenta, suntem mai intelepti decat planificatorii progresului, suntem in primul rand in sens socratic: spre deosebire de ei, noi stim ce nu stim.