Diplomația română și Marea Unire

Recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române de la 1859

1865 Corespondența dintre Domnitorul Al I Cuza și Marelui Vizir Fuad Paşa (II)

1861 Hattişerif al sultanul Abdul Aziz prin care recunoaște dubla domnie a lui Al I Cuza

1865 Corespondența dintre Domnitorul Al I Cuza și Marelui Vizir Fuad Paşa (I)

1865 Corespondența dintre Domnitorul Al I Cuza și Marelui Vizir Fuad Paşa (III)

1859 Decretul de numire a lui Constantin Negri ca agent diplomatic la Constantinopol

1859 Discursul arhimandritului Iosafat la din Paris, cu ocazia alegerii lui AI Cuza (I)

1859 Discursul arhimandritului Iosafat la din Paris, cu ocazia alegerii lui AI Cuza (II)

1859 Discursul arhimandritului Iosafat la din Paris, cu ocazia alegerii lui AI Cuza (III)

1859 Portretul oficial al Domnitotului Al I Cuza tablou de Carol Pop de Szathmari

1859 Proclamarea Unirii Principatelor tablou de Theodor Aman

Unirea Moldovei cu Muntenia şi revendicarea drepturilor pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat au reprezentat programul politic fundamental al românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În noua conjunctură de schimbare a echilibrului de forţe în această zonă a Europei după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, patrioții români unioniști s-au folosit de conflictul de interese dintre marile puteri. Prin Tratatul de pace încheiat la Paris (30 martie 1856) a fost înlăturat protectoratul ţarist și s-au retrocedat Moldovei trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail). Principatele Valahia şi Moldova rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia colectivă a Puterilor semnatare. În plus, au fost convocate, în Ţara Românească şi Moldova, câte o Adunare ad-hoc in care erau reprezentate principalele categorii sociale şi care si-au formulat ca principal deziderat: Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România.

Conferinţa ambasadorilor puterilor garante întrunită la Paris a adoptat Convenţia de la Paris (7/19 august 1858), cu următoarele prevederi: Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite, având fiecare un domn; la Focşani va funcţiona o Comisie Centrală, pentru pregătirea legilor, şi o Curte de Casaţie comună. Urma alegerea noilor domni.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandant al armatei moldovene şi candidat al unioniştilor, este proclamat în unanimitate domn al ţării. La Bucureşti, partida naţională a acţionat astfel încât a obţinut alegerea lui Alexandru Ioan Cuza si ca domnitor al Munteniei (Ţării Româneşti), 24 ianuarie 1859.

Convenţia de la Paris statuase câte un principe în fiecare ţară, dar nu precizase că ar putea fi una şi aceeaşi persoană. Prin dubla alegere a lui Cuza, dorinţa esenţială a naţiunii era pusă de acord cu prevederile Convenţiei internaţionale.

A urmat o vie activitate diplomatică românească pentru obţinerea recunoaşterii dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, inclusiv prin trimiterea în principalele capitale europene a unor reprezentanţi cu însărcinări speciale în acest scop. Printr-un Protocol special, Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia şi Turcia recunosc învestirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, fiecare ţară păstrându-şi în continuare guvernul, capitala şi Adunarea Legislativă. În urma demersurilor susținute, Imperiul Otoman a fost de acord să recunoască Unirea – dar numai pe durata domniei lui Cuza – cu un singur guvern şi un singur parlament, care îşi deschide lucrările la Bucureşti, la 24 ianuarie 1862.

Legal disclaimer:

Diplomația română și Marea Unire – secțiune realizată de Ministerul Afacerilor Externe – Arhivele Diplomatice, pe baza unor materiale selectate din volumul O istorie ilustrată a diplomației românești (1862-1947), de Dinu Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, Monitorul Oficial, București, 2011.

Documentele de arhivă și fotografiile provin în principal din fondurile Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), precum și ale altor instituții partenere: Arhivele Naționale ale României (SANIC), Biblioteca Academiei Române (BAR), Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) și Muzeul Național Cotroceni (MNC).