Eveniment

In iulie 2024, Sir Keir Starmer a obtinut a doua cea mai mare victorie electorala din istoria Partidului Laburist. Parea garantat ca va avea cel putin cinci ani la putere pentru a-si indeplini misiunea de a "reconstrui Marea Britanie" dupa "ani de instabilitate politica" si de a pune "tara pe primul loc, partidul pe al doilea". Mai putin de doi ani mai tarziu, lupta disperat pentru supravietuire politica. Niciun prim-ministru nu a trecut atat de rapid de la triumf la dezastru, scrie FT.

Marea Britanie a avut sase prim-ministri in ultimii zece ani si patru doar in ultimii patru: Boris Johnson, Liz Truss, Rishi Sunak si Starmer. Nicio organizatie, niciun guvern si nicio tara nu poate prospera cu o asemenea rotatie la varf. Mai ales cand aceasta este insotita si de schimbari in celelalte doua functii-cheie ale guvernului britanic: nu mai putin de sase ministri de finante si sase ministri de externe din ianuarie 2020 incoace.

Avand in vedere esecurile repetate ale ultimilor prim-ministri, in Marea Britanie si in afara ei apar inevitabil intrebari: problema tine de lideri sau de sistem? Sunt provocarile cu care se confrunta un prim-ministru pur si simplu mai mari decat inainte? A devenit aceasta functie imposibil de exercitat?

Marea Britanie era candva standardul de aur al bunei guvernari; acum risca sa devina motiv de batjocura.

Aceste intrebari sunt cu atat mai relevante cu cat este clar ca ceva s-a schimbat. Timp de 160 de ani, din anii 1840 pana in anii 2000, in timp ce restul Europei era zguduit de razboaie civile si revolutii, Marea Britanie a fost un adevarat oasis de stabilitate. Mai mult, si-a exportat sistemul parlamentar si administrativ in intreaga lume. Westminster si Whitehall reprezentau apogeul sofisticarii, modernitatii si stabilitatii guvernamentale. Democratiile emergente admirau acest model si doreau sa il reproduca. Marea Britanie era standardul international al bunei guvernari; acum risca sa devina un exemplu negativ.

Pentru a guverna bine este nevoie de stabilitate si continuitate: relatiile personale si competenta intr-o functie nu se pot dezvolta fara acestea. Presa internationala, mai ales in aceasta saptamana, se intreaba: si-a pierdut Marea Britanie directia?

Structurile care au sustinut puterea si succesul Marii Britanii inca din secolul al XIX-lea incep sa se destrame. Parlamentul nu mai este potrivit scopului sau, nici fizic - cladirea se degradeaza - nici organizational, deoarece nu isi mai indeplineste eficient functiile democratice. Nu este vorba doar despre procedurile depasite si arhaice; si calitatea parlamentarilor este intr-un declin accentuat. Politicienii dedicati serviciului public, dispusi sa isi petreaca intreaga cariera pe bancile din spate ale parlamentului, dispar treptat, fiind inlocuiti de o noua generatie de deputati care pune interesul personal pe primul loc si partidul pe al doilea.

Si functia publica britanica, considerata mult timp "Rolls-Royce-ul" administratiei globale, s-a degradat. Performanta si eficienta Whitehall-ului au scazut constant in acest secol: multi dintre cei mai buni functionari au plecat si nu s-au mai intors. In primii 100 de ani dupa crearea sistemului modern de guvernare, intre 1916 si 1919, Whitehall a fost condus de o serie de secretari de cabinet remarcabili, care au avut mandate medii de noua ani. Din 2018 pana astazi au existat deja patru, fiecare ramanand in functie in medie doar doi ani.

Succesorul lui Starmer va trebui sa isi aminteasca faptul ca principala sa responsabilitate este sa mentina tara solvabila.

Functia publica are nevoie urgenta de o reforma majora, una cum nu a mai avut loc de aproximativ 60 de ani. Antonia Romeo, numita secretar de cabinet in februarie anul acesta, este hotarata sa faca exact acest lucru. Intrebarea este daca va putea impune schimbarile intr-un sistem care va incerca disperat sa le blocheze.

Si electoratul are partea sa de responsabilitate. Fara indoiala, frecventa sondajelor, ciclul permanent de stiri si presiunea reactiilor online au creat asteptari de satisfactie imediata. Insa guvernarea este si a fost intotdeauna un joc pe termen lung, nu ceva care poate livra rezultate instant.

Partidele traditionale britanice, Conservatorii si Laburistii, au oferit toti prim-ministrii tarii in ultimii 100 de ani. Totusi, este perfect posibil ca unul sau chiar ambele sa inceteze sa mai existe ca partide dominante in urmatorul deceniu. Daca acest lucru se va intampla, inca un pilon al stabilitatii nationale va disparea.

Liderii Partidului Laburist au fost considerati intotdeauna mai siguri in functie decat omologii lor conservatori; faptul ca partidul a avut doar sapte prim-ministri in intreaga sa istorie, fiecare cu un mandat mediu de cinci ani, demonstreaza acest lucru. Insa experienta de dupa 2024 a aratat ca nici liderii laburisti nu mai sunt protejati in aceasta noua era politica.

Starmer si-a propus sa fie o figura concilianta, aducand talente din toate aripile partidului si chiar din afara guvernului. Totusi, nici macar aceasta strategie nu a fost suficienta pentru a tine unit propriul partid, macinat de conflicte interne.

Partidul Laburist, care a ajuns pentru prima data la guvernare in 1924 dupa ce a inlocuit Partidul Liberal ca a doua mare forta politica a tarii, traverseaza acum cea mai mare criza din istoria sa. Timp de multi ani a fost partidul clasei muncitoare si al sindicatelor - aceleasi sindicate care au organizat, acum aproape 100 de ani, singura greva generala din istoria Marii Britanii. Insa sindicatele si-au pierdut constant membrii si influenta inca din anii 1970, slabind astfel partidul atat financiar, cat si organizational. In acelasi timp, baza traditionala de alegatori muncitori ai laburistilor s-a erodat masiv. O parte dintre acesti alegatori au abandonat conducerea lui Jeremy Corbyn in favoarea conservatorilor lui Boris Johnson in 2019, iar acum migreaza spre partidul Reform UK al lui Nigel Farage.

In cercurile laburiste, anul 1931 este considerat in mod traditional "annus horribilis". Atunci partidul s-a rupt intre sustinatorii liderului Ramsay MacDonald, care a intrat intr-un guvern national alaturi de conservatori, si aripa de stanga ramasa in afara guvernarii. Aceasta nu l-a iertat niciodata pe "tradatorul" MacDonald pentru scindarea partidului, iar ruptura a tinut Laburistii departe de putere timp de 14 ani, pana la victoria istorica obtinuta de Clement Attlee in 1945.