Zf 24

Cei trei ani in care agricultura romaneasca a traversat cea mai grava criza din ultimele trei decenii - 2022, 2023 si 2024 - sunt si trei dintre cei mai calzi cinci ani din istoria masuratorilor meteorologice nationale, care a inceput in 1900, iar anii 2023 si 2024 ocupa chiar primele doua locuri.

Acestea sunt date ale Administratiei Nationale de Meteorologie, pe care le-am analizat intr-un raport INFINEXA despre geneza crizei in aceasta industrie, publicat in luna aprilie.. De aici aflam ce a lovit fermele si casele de comert cu cereale: o concentrare de evenimente extreme fara precedent in ultimii 124 de ani de observatii.

Seceta a fost doar unul dintre cele cinci socuri care s-au suprapus in acest interval, alaturi de prabusirea preturilor la cereale, de valul de cereale ucrainene redirectionat prin Romania (care i-a pus pe fermierii si traderii locali in concurenta pentru canalele de vanzare, depozitare si transport, umfland stocurile si facand uneori fizic imposibila ajungerea recoltei in port), de explozia costurilor de productie si de criza energetica, venita peste singura tara din Uniunea Europeana ramasa fara productie interna de ingrasaminte. Fiecare dintre aceste socuri, luat izolat, ar fi fost absorbit de un sector sanatos. Suprapunerea tuturor a creat ceea ce am numit in analiza noastra "o furtuna ", un episod cu probabilitate redusa de repetare.

Privind retrospectiv, poate fi tentant sa concluzionam ca antreprenorii din agricultura au gresit, ca s-au indatorat excesiv si au mizat pe preturi nesustenabile. Realitatea este mai nuantata.

In 2021, deciziile de investitii si de indatorare erau rationale in contextul informational al momentului: preturi la maxime istorice, o relansare economica anticipata de Comisia Europeana, o noua Politica Agricola Comuna care promitea sprijin pentru investitii. Drama multor companii a venit din faptul ca lumea pentru care fusesera asumate aceste angajamente, ireversibile prin natura lor, s-a schimbat apoi brusc si complet.

Criza a avut insa o logica interna, vizibila pentru orice practician in restructurare in ordinea in care au cazut companiile. Din bilanturile a peste 500 de producatori agricoli, analizate in acelasi raport, reiese un tipar consecvent: primele afectate, si primele nevoite sa isi declare default-ul, au fost companiile care au intrat in furtuna cu pozitii bilantiere fragile, cu grad ridicat de indatorare, lichiditate redusa si scadente concentrate pe termen scurt. Companiile cu bilanturi echilibrate au avut spatiu de manevra: au putut renegocia scadente, si-au valorificat stocurile in ritm propriu si au traversat anii dificili din rezerve. Aceleasi socuri externe, aplicate unor structuri financiare diferite, au produs deznodaminte diferite. Furtuna a scos astfel la suprafata, in ordinea caderilor, fragilitatea sau soliditatea fiecarui bilant.

Reactia finantatorilor bancari la acest tablou porneste dintr-un reflex rational, si tocmai de aceea merita discutata. Raportul BNR asupra stabilitatii financiare din decembrie 2025 mentine agricultura in zona de risc a indicatorului sectorial de sanatate financiara. Analiza INFINEXA, care cuprinde primii 500 de producatori si primii 500 de traderi de cereale, arata aceeasi realitate, in cifre mai dure: intre 2022 si 2024, cifra de afaceri a producatorilor s-a comprimat cu 28,6%, iar profitul lor net cu 70%, in timp ce traderii au pierdut 41,2% din cifra de afaceri si au coborat la o marja bruta de 0,9%. La finantarile acordate de institutiile financiare nebancare, un canal de creditare important pentru fermieri, agricultura inregistra la finalul lui 2024 cea mai ridicata rata de neperformanta dintre toate sectoarele, potrivit Raportului anual al BNR. Confruntata cu aceste cifre, o institutie de credit isi gestioneaza expunerea defensiv: refinantari mai greu de obtinut, cerinte suplimentare de garantii, plafoane reduse. La nivelul fiecarui portofoliu, logica este ireprosabila. Efectul agregat al acestor decizii individuale este insa masurabil, iar Sondajul BNR privind accesul la finantare al companiilor nefinanciare, editia publicata in iunie 2025, il surprinde cu precizie. Agricultura inregistreaza cea mai ridicata rata de respingere a dosarelor de credit dintre toate sectoarele economiei: 20% dintre firmele agricole care au solicitat un credit au fost refuzate, una din cinci. Acelasi sondaj arata ca firmele agricole sunt, simultan, cele mai dependente de finantarea bancara dintre toate sectoarele, apeland in cea mai mare proportie la linii de credit si descoperit de cont (17%) si la credit bancar (16%). Sectorul cu cea mai mare nevoie de banca este si cel mai des refuzat de ea. Restrictia se aplica unei etichete, "agricultura", si trece peste compania din spatele fiecarui dosar: loveste deopotriva firma aflata in dificultate structurala si firma care tocmai a demonstrat, in conditii extreme, ca este viabila. Din acest punct, constrangerea creditului devine ea insasi un factor de adancire a crizei.

Literatura economica a descris de mult acest mecanism sub numele de fuga spre calitate ( flight to quality ): in recesiune, creditul se retrage mai intai si mai abrupt de la debitorii perceputi ca riscanti, care ajung astfel sa suporte o parte disproportionata din declin. Fenomenul se autointretine, pentru ca fiecare retragere de finantare produce noi dificultati de plata, care justifica, in aparenta, urmatoarea retragere.

Istoria agriculturii ofera un precedent aproape identic cu situatia romaneasca de astazi, desfasurat la o scara mult mai mare. In anii 1970, fermierii americani au trait propriul deceniu de euforie. Exporturile catre Uniunea Sovietica se deschisesera, preturile cerealelor urcau, valoarea pamantului crestea de la an la an, iar autoritatile ii indemnau explicit pe fermieri sa se extinda; "get big or get out", suna formula celebra a epocii. Bancile au creditat generos, pe garantia terenurilor a caror valoare parea sa urce la nesfarsit, iar datoria agregata a fermelor americane s-a triplat pe parcursul deceniului. La inceputul anilor 1980, toate premisele s-au inversat simultan. Rezerva Federala a urcat dobanzile spre 20% pentru a stinge inflatia, embargoul cerealier impus Uniunii Sovietice in 1980 a inchis dintr-o miscare o piata majora de export, preturile produselor agricole s-au prabusit, iar valoarea pamantului, garantia pe care era construit intregul edificiu de credit, s-a topit. In Iowa, inima agricola a Americii, terenul a pierdut 60% din valoare in cinci ani.

Ce a urmat ne priveste direct. Vazand garantiile devalorizate si ratele neachitate, bancile si-au restrans expunerea exact in momentul in care fermierii aveau cea mai mare nevoie de finantare. Fermierii in dificultate au fost catalogati drept administratori slabi, desi luasera, cu un deceniu in urma, exact deciziile pe care piata, bancile si autoritatile le recomandau la unison. Rezultatul: pana la finalul deceniului, aproximativ 300.000 de fermieri intrasera in incapacitate de plata, iar agricultura americana traversa cea mai grava criza de la Marea Depresiune. Iar criza a trecut dincolo de poarta fermei. Falimentele bancare au urcat de la 10 in 1981 la 62 in 1985, mai mult de jumatate fiind banci agricole din statele rurale. Retragerea creditului dintr-un sector intreg s-a intors, in final, impotriva creditorilor insisi.

Tot experienta americana arata ce a oprit hemoragia: restructurarea, sustinuta decisiv de stat. In 1986, Congresul a introdus Capitolul 12 al Bankruptcy Code, un cadru special prin care fermierii isi puteau reesalona datoriile si evita lichidarea. Un an mai tarziu, Agricultural Credit Act a completat constructia, intervenind simultan pe ambele laturi ale relatiei de credit. Pe latura accesului la finantare, statul a deschis o linie de asistenta de pana la patru miliarde de dolari pentru recapitalizarea sistemului de credit agricol, tocmai pentru ca acesta sa poata continua finantarea fermelor viabile. S-a consumat, in final, doar o treime din linie, insa plafonul credibil si mesajul transmis au facut cea mai mare parte din treaba. Pe latura restructurarii, legea a scos decizia din zona discretionara a creditorului si a facut din ea o obligatie testabila: restructurarea devenea obligatorie ori de cate ori recupera mai mult decat executarea silita, dosar cu dosar, inclusiv prin reduceri de principal si de dobanda acolo unde era cazul, iar lichidarea ramanea pentru situatiile in care nicio varianta de restructurare nu mai depasea valoarea de lichidare. Aceasta este, in fond, definitia prudentei intr-o criza sectoriala: capacitatea de a analiza fiecare dosar in parte si de a ramane prezent in sector, finantand ceea ce merita finantat.

Episodul american aduce in discutie un actor despre care dezbaterea noastra publica vorbeste prea putin: statul. Iesirea dintr-o criza sectoriala sistemica cere mai mult decat fortele pietei. Fiecare banca, luata separat, actioneaza rational atunci cand isi reduce expunerea pe agricultura. Rezultatul colectiv al acestor decizii individuale rationale este insa un sector strategic lasat fara capital de lucru exact in anul in care incepe sa se redreseze, un deznodamant pe care nicio banca nu si-l doreste si pe care niciuna nu il poate evita singura. Singurul actor capabil sa deblocheze acest impas de coordonare este statul, iar instrumentele exista deja. Garantiile de stat acordate prin Fondul de Garantare a Creditului Rural pot prelua o parte din riscul care ingheata astazi deciziile de creditare, exact cum recapitalizarea din 1987 a deblocat sistemul american. Banca de Investitii si Dezvoltare a fost creata tocmai pentru asemenea momente, in care finantatorii privati se retrag temporar dintr-un domeniu viabil pe termen lung. In faza in care bancile comerciale isi reduc expunerile sau ezita sa mai intre in sector, statul poate imparti riscul cu ele, prin garantii, contragarantii si plafoane dedicate refinantarilor, astfel incat analiza fiecarui dosar sa ramana la banca, iar decizia de a finanta sa redevina posibila. Conditia, confirmata chiar de analizele BNR asupra programelor de garantare lansate din 2020, este selectivitatea: acolo unde calitatea beneficiarilor a lipsit dintre criteriile centrale, portofoliile s-au deteriorat. Directia are deja girul autoritatilor: in octombrie 2025, Comitetul National pentru Supravegherea Macroprudentiala a recomandat, prin Recomandarea nr.4/2025, orientarea viitoarelor programe de garantare catre sectoare strategice, securitatea alimentara fiind prima dintre directiile identificate, si consolidarea rolului Bancii de Investitii si Dezvoltare. Garantia de stat functioneaza atunci cand urmeaza aceeasi logica pe care o sustin aici pentru creditori: sprijina compania viabila, dovedita de date, dincolo de eticheta sectoriala. Agricultura asigura securitatea alimentara a tarii; este definitia sectorului strategic. Iar pentru un sector strategic, interventia punctuala a statului in momentul de blocaj al creditului costa incomparabil mai putin decat reconstructia sectorului dupa colaps.

Pentru companii si pentru creditori, lectia se traduce in trei principii de lucru. Primul: un business agricol se evalueaza multianual. Un singur exercitiu financiar negativ, prins intr-un ciclu de cinci socuri suprapuse, spune prea putin despre viabilitatea reala a unei companii, iar analiza trebuie sa acopere intregul ciclu si sa separe pierderea conjuncturala de epuizarea structurala. Al doilea: instrumentele care au functionat in America exista deja in legislatia noastra chiar daca nu impun o conduit a finantatorului si cred ca nici nu e cazul. Concordatul preventiv si reorganizarea judiciara indeplinesc functia Capitolului 12, aceea de a permite unei companii viabile sa isi reesaloneze datoriile si sa isi continue activitatea; ceea ce lipseste, uneori, este disponibilitatea de a le folosi la timp. Al treilea, si cel mai important: interventia timpurie. O companie care isi aduce creditorii la masa cu sase luni inainte de incapacitatea de plata are optiuni reale. Cea care ajunge acolo in ultima zi nu mai are aproape niciuna.

Furtuna perfecta a facut deja partea cea mai grea a analizei de risc: a aratat, in conditii reale si extreme, care companii au rezistat si care nu. Riscul momentului este ca o decizie de creditare aplicata in bloc sa anuleze tocmai aceasta selectie, tratand identic debitorul solid si pe cel epuizat, sub aceeasi eticheta sectoriala. Bancile trebuie sa ramana prudente, iar acest lucru este in afara oricarei discutii. Prudenta autentica presupune insa discernamant si continua sa finanteze jucatorii solizi tocmai in anii dificili, pentru ca acestia sunt anii in care un partener financiar conteaza cel mai mult. Un sector se vindeca atunci cand finantarea ajunge la ceea ce a ramas viabil in el, iar statul are mijloacele sa grabeasca acest moment. In acest punct, interesele bancilor, ale statului si ale agriculturii romanesti coincid.

Infinexa este o companie antreprenoriala romaneasca specializata in restructurarea, redresarea si finantarea firmelor aflate in dificultate financiara., fondata de Adrian Lotrean.