Opinii

De peste 25 de ani imi desfasor activitatea in inima Bruxelles-ului european si am urmarit indeaproape constructia europeana, inclusiv modul in care a fost abordata tema competitivitatii industriale. Privit in perspectiva, acest subiect reprezinta un fir rosu al proiectului european. Desi nu a beneficiat intotdeauna de o vizibilitate mediatica ridicata, el a revenit periodic pe agenda politica sub forme diferite, avand insa aceeasi miza: mentinerea prosperitatii intr-o economie globala aflata intr-o transformare accelerata.

Un moment definitoriu a fost Strategia de la Lisabona, lansata si adoptata de Consiliul European in martie 2000. Aceasta pornea de la constatarea ca Europa risca sa ramana in urma fata de Statele Unite si economiile emergente din Asia in ceea ce priveste productivitatea, inovarea si competitivitatea. Obiectivul era ambitios: transformarea Uniunii Europene in "cea mai competitiva si dinamica economie bazata pe cunoastere din lume" pana in 2010. Accentul era pus pe cercetare, inovare, digitalizare si consolidarea pietei interne.

La zece ani distanta, acest cadru a fost inlocuit de Strategia Europa 2020, aprobata de Consiliul European in iunie 2010, cu orizont de implementare pana in anul 2020. Noua strategie a introdus o abordare mai complexa, bazata pe conceptul de "crestere inteligenta, durabila si incluziva", integrand competitivitatea economica cu obiectivele de sustenabilitate si coeziune sociala. In practica, aceasta extindere a agendei a reflectat lectiile crizei financiare globale, dar a facut si mai dificila concentrarea asupra transformarii industriale propriu-zise.

Incepand cu 2013, in discursul european a devenit tot mai vizibil conceptul de autonomie strategica, initial in domeniul apararii si al capacitatilor industriale critice. Dupa 2020, acesta a evoluat catre formula de "autonomie strategica deschisa", aplicata economiei in ansamblu: reducerea dependentelor externe, consolidarea capacitatilor tehnologice interne si mentinerea deschiderii comerciale globale.

Ultimul deceniu a fost marcat de o succesiune de socuri - Brexit, primul mandat al presedintelui Donald Trump, pandemia COVID-19 si razboiul din Ucraina - care au accelerat aceasta reorientare strategica. In prezent, competitivitatea industriala a revenit in centrul agendei europene, intr-o forma mai realista si mai direct conectata la dinamica globala.

Diferenta fata de perioadele anterioare este semnificativa. Astazi, Europa nu mai discuta competitivitatea ca pe un obiectiv abstract de convergenta, ci ca pe o problema de pozitionare globala, intr-un context in care Statele Unite si China beneficiaza de avantaje structurale in domenii-cheie precum tehnologia, inteligenta artificiala, capitalul de risc si industrializarea inovatiei.

Europa ramane puternica in sectoare precum aeronautica, apararea si anumite industrii de inalta precizie. Totusi, continua sa se confrunte cu o problema structurala: dificultatea de a transforma cercetarea de excelenta in lideri globali de piata. Problema nu este lipsa ideilor, ci capacitatea de a le scala si de a le transforma in avantaje competitive durabile.

De aici rezulta importanta noilor instrumente europene de politica industriala si finantare, inclusiv a viitorului Fond European pentru Competitivitate, conceput pentru a integra mai eficient resursele disponibile la nivel european. Miza reala depaseste insa dimensiunea bugetara. Este vorba despre arhitectura decizionala si despre capacitatea de a conecta cercetarea, finantarea si industrializarea intr-un ecosistem functional. Nu trebuie uitat faptul ca principalele competente in materie de dezvoltare economica raman la nivel national, in timp ce programele europene reprezinta, in esenta, instrumente de cooperare pentru succesul colectiv.

Din perspectiva istorica, proiectul european a functionat cel mai bine atunci cand a reusit sa alinieze trei actori fundamentali: institutiile europene, statele membre si mediul de afaceri. Piata unica si moneda euro sunt exemple relevante ale acestei logici de cooperare. In schimb, acolo unde constructia a fost predominant institutionala, fara o ancorare economica si societala suficient de solida, rezultatele au fost mai limitate. Esecul proiectului Constitutiei Europene in 2005 ramane un exemplu elocvent.

Astazi, Europa se afla din nou intr-un moment de alegere strategica. Competitivitatea nu mai este doar o prioritate politica, ci o conditie a mentinerii relevantei economice intr-o lume aflata in schimbare rapida. Intrebarea fundamentala nu este daca Europa isi doreste sa ramana competitiva, ci daca isi poate permite sa nu fie.

Din punct de vedere practic, sunt necesare cateva actiuni concrete pentru a maximiza sansele de succes ale competitivitatii europene. In primul rand, fiecare stat membru ar trebui sa realizeze o cartografiere detaliata a propriului potential competitiv, segmentata pe sectoare economice. In paralel, sectorul privat ar putea contribui prin definirea clara a domeniilor in care este dispus sa investeasca si sa participe la consolidarea competitivitatii europene, tinand cont de specificul fiecarei tari si al fiecarei industrii.

De asemenea, un ecosistem de dialog permanent intre ministrii economiei din statele membre si marile companii europene ar putea facilita o intelegere mai precisa a realitatilor economice din fiecare tara si sector. O asemenea abordare ar contribui la formularea unor politici mai bine adaptate si la consolidarea competitivitatii europene in ansamblu.

Poate parea surprinzator, dar si statele din afara Uniunii Europene pot avea un rol constructiv in consolidarea competitivitatii industriale europene. Beneficiarul final al competitivitatii nu este aparatul administrativ european, ci societatea europeana si cetatenii sai. In acest context, tendintele de deglobalizare nu trebuie sa reduca oportunitatile de colaborare si de construire a unei structuri economice europene puternice si competitive.

Urmatoarele 12 luni ar putea fi printre cele mai importante din istoria economica recenta a Uniunii Europene. In aceasta perioada se vor contura directiile care vor modela urmatorul deceniu si se va vedea daca ambitiile europene de dezvoltare economica pot fi transformate in rezultate concrete. Tocmai de aceea, este esential ca dezbaterea privind competitivitatea sa fie purtata cu rigoare, logica si deschidere. Fiecare idee relevanta merita analizata, iar fiecare contributie poate conta in definirea viitorului economic al Europei.

Dan Luca este expert in afaceri europene s i comunicare strategic a , derul a ndu- s i activitatea i n Bruxelles i nc a din 1997.