Opinii

De o suta de ani, tezaurul depus la Moscova este, in discursul public romanesc, o rana istorica si un subiect de comemorare. Randurile de mai jos pornesc de la o premisa diferita: pentru prima data intr-un secol, recuperarea lui are o parghie reala si un termen. Parghia sunt activele rusesti imobilizate in Uniunea Europeana. Termenul este tratatul de pace care va incheia, mai devreme sau mai tarziu, razboiul din Ucraina. Daca nu facem ceva pana atunci, sansa se inchide.

O creanta certa, lichida si exigibila

Tezaurul nu a fost nici donatie, nici captura de razboi, ci un depozit interstatal cu obligatie expresa de restituire. Protocolul incheiat la Iasi la 14/27 decembrie 1916 prevede ca, din ziua incredintarii catre delegatul Guvernului Imperial Rus, tezaurul "se afla sub garantia Guvernului Imperial Rus, in ceea ce priveste siguranta transportului, siguranta depozitarii, ca si a revenirii in Romania". Continutul a fost inventariat piesa cu piesa la Moscova, protocolul din 16 februarie 1917 consemnand valoarea tezaurului BNR la 314.580.456,84 lei aur. Al doilea transport, din vara lui 1917, a dus sub aceleasi garantii arhivele statului, colectiile de arta, odoarele manastiresti si bijuteriile Coroanei.

Ce datoreaza Rusia astazi? In primul rand 91,48 tone de aur fin, la cotatia BNR din 26 octombrie 2026, cca. 56,5 miliarde lei, adica 11,8 miliarde USD sau 10,6 miliarde EUR, fara dobanzile pe un secol si fara valoarea numismatica a monedelor istorice. Pentru comparatie, intreaga rezerva de aur a Romaniei este de 103,6 tone; la Moscova zace echivalentul a 88% din ea. In al doilea rand, un patrimoniu cultural si arhivistic care nu poate fi compensat decat prin restituire in natura. Restituirile partiale din 1935, 1956 si 2008, arhive, Closca cu puii de aur, tablouri de Grigorescu, cateva monede, nu au cuprins niciodata stocul de aur al Bancii Nationale si, departe de a infirma creanta, o confirma: cine restituie in transe recunoaste ca detine. Mai mult, protocolul celei de-a patra sesiuni a Comisiei comune romano-ruse retine ca documentele prezentate de Romania sunt "documente autentice, cu valoare de tratat international, care atesta depunerea de catre Romania in Rusia a bunurilor din Tezaurul sau". Existenta obligatiei este, asadar, recunoscuta oficial chiar de partea rusa.

Obiectiile Moscovei nu rezista

De-a lungul unui secol, partea rusa a invocat pe rand ca tezaurul s-a pierdut in revolutie (infirmat de restituirile ulterioare), ca Rusia sovietica si apoi Federatia Rusa nu raspund pentru obligatiile Rusiei tariste, ca tezaurul a fost "nationalizat" in 1918 si ca pastrarea lui compenseaza daunele cauzate de Romania in al doilea razboi mondial. Niciuna nu rezista. Federatia Rusa s-a proclamat si a fost acceptata ca stat continuator al URSS, preluand locul din Consiliul de Securitate, ambasadele, activele si datoria externa sovietica; un stat nu poate invoca continuitatea pentru a culege beneficiile si discontinuitatea pentru a scapa de obligatii. La aderarea la Consiliul Europei, prin Avizul APCE nr. 193 (1996), Rusia s-a angajat expres sa solutioneze restituirea bunurilor revendicate de statele membre, iar prin Declaratia comuna din 2003 a acceptat Comisia comuna pentru problema tezaurului. Chiar Vladimir Putin, in eseul din 2021 care a pregatit ideologic razboiul, revendica o continuitate milenara a "lumii ruse"; nu poate exista continuitate in plan identitar si discontinuitate convenabila in planul obligatiilor patrimoniale. Un act unilateral de nationalizare a bunurilor unui stat strain primite in depozit garantat este un fapt ilicit, nu un mod de dobandire a proprietatii. Cat despre reparatii, Tratatul de Pace de la Paris din 1947 le-a transat definitiv: art. 22 a fixat despagubiri de 300 milioane USD catre URSS, platite integral, in natura, fara nicio mentiune despre vreo compensare cu tezaurul; iar clauza de renuntare din art. 30 priveste doar pretentiile nascute din razboi dupa 1 septembrie 1939, creanta tezaurului e cu doua decenii mai veche.

Ce s-a schimbat

Pana de curand, toate acestea erau argumente fara parghie. Trei lucruri s-au schimbat. Intai, rezolutia Parlamentului European din 14 martie 2024, initiata de Eugen Tomac, a transformat un diferend bilateral intr-o chestiune europeana, cerand explicit Rusiei restituirea integrala si invitand Comisia si SEAE sa puna tezaurul pe agenda UE-Rusia. Reactia lui Dmitri Medvedev a fost virulenta, dar, aspect foarte interesant, el insusi a legat tezaurul de soarta activelor rusesti sechestrate dupa agresiunea impotriva Ucrainei, plasand cele doua dosare in aceeasi ecuatie.

Apoi, la 24 iunie 2026, delegatia romana a depus la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei o motiune de rezolutie (Doc. 16450), initiata de Iulian Bulai si semnata de parlamentari romani din toate partidele mari, de la USR la PSD si AUR, intre ei Titus Corlatean, raportor al Comisiei juridice a Adunarii, precum si de parlamentari din alte cincisprezece state. Motiunea cere explorarea tuturor mecanismelor viabile, "inclusiv utilizarea potentiala a activelor suverane rusesti inghetate". Printre semnatari se afla trei membri ai delegatiei Ucrainei: Lesia Vasylenko, Olena Moshenets si Yuliia Ovchynnykova. Reprezentantii statului in beneficiul caruia au fost imobilizate activele considera, deci, legitima si neconcurenta pretentia Romaniei. Comisia juridica a Adunarii isi desemneaza raportorul in decembrie.

In sfarsit, parghia insasi. Din 11 decembrie 2025, Uniunea Europeana tine imobilizate pe termen nedeterminat, prin decizie cu majoritate calificata, cca. 210 miliarde EUR active rusesti, cea mai mare parte deja numerar la Euroclear. "Imprumutul de reparatii" nu a trecut in decembrie, dar imprumutul de 90 miliarde EUR acordat Ucrainei se ramburseaza doar din reparatiile pe care Rusia le va plati, iar liderii europeni s-au angajat ca activele sa ramana inghetate pana cand Rusia repara prejudiciile. Principalul este neatins. Aceasta imobilizare este justa, iar Romania o sustine fara rezerve, asa cum a sustinut Ucraina din prima zi a razboiului. Si un avertisment: planul de pace american din toamna lui 2025 prevedea, intr-o varianta intermediara, directionarea acestor active catre un vehicul de reconstructie condus de SUA, fara un rand despre creantele statelor terte. In absenta unui demers activ al Romaniei, proiectele de reglementare ne vor ignora pur si simplu.

Lectia tratatelor de pace

Mai devreme sau mai tarziu, razboiul de agresiune purtat de Rusia se va incheia printr-o reglementare de pace, iar aceasta va trebui sa dezlege si soarta activelor; este de neconceput ca sute de miliarde de euro sa ramana in afara unui asemenea acord. Or, experienta noastra arata ca marile cauze nationale s-au transat tocmai la mesele tratatelor de pace: unirea Transilvaniei a fost consacrata international la Trianon, in 1920, iar Transilvania de Nord, rapita prin Dictatul de la Viena, a fost recuperata prin Tratatul de la Paris, in 1947. Tratatele de pace sunt momentele rare in care ordinea juridica se asaza din nou; creantele care lipsesc de la masa in acele momente raman nerezolvate pentru o generatie sau pentru totdeauna. Nu am identificat, dupa un studiu indelungat al spetei, nicio alta cale politico-juridica cu acelasi efect.

O ipoteca de rang subsecvent

Mi se va obiecta ca activele au fost inghetate ca raspuns la o agresiune, ca Ucraina sa fie despagubita pentru orasele distruse si pentru mortii ei, nu pentru ce a facut Rusia in 1918, si ca nu e momentul ca altcineva sa se apropie de ele. Ucraina are intaietate absoluta, iar cine ar incerca sa foloseasca acest dosar ca sa ciupeasca din reparatiile ei ar face un deserviciu si Ucrainei, si Romaniei.

Tocmai de aceea Romania nu cere sa i se execute silit nimic si nu se asaza in fata Ucrainei. Ca sa folosesc o imagine din dreptul civil, creanta noastra este o ipoteca de rangul al doilea: Ucraina trece prima si ia tot ce i se cuvine; Romania vine dupa ea, din ce ramane. Ca lucrurile stau asa o spun chiar ucrainenii, prin semnatura celor trei parlamentari de la Strasbourg. Iar ce cerem concret este ceva ce nu costa pe nimeni nimic astazi: ca satisfacerea creantei romanesti sa fie scrisa ca o conditie a oricarui acord prin care activele vor fi deblocate, restituite ori valorificate. Intr-un tratat pe care Rusia il semneaza, imunitatea suverana nu mai are ce apara, nu confiscam nimic, ci executam o obligatie pe care ea insasi o recunoaste prin semnatura. Lucrul acesta s-a mai facut: Comisia Tripartita pentru Aurul Monetar a impartit, intre 1946 si 1998, aurul recuperat dupa al doilea razboi mondial exact pe baza unor asemenea creante documentate. Cota care ne-ar reveni trebuie sa ne permita sa cumparam de pe piata aurul echivalent celui depus la Moscova, sa acopere valoarea bunurilor culturale inca nerestituite si, mai ales, sa fie un motiv pentru ca Rusia sa prefere sa ni le dea inapoi in natura.

Ce avem de facut

Nimic din ce propun nu presupune inventii institutionale. Presupune, in schimb, ca statul roman sa se poarte cu aceasta creanta asa cum s-ar purta cu oricare alta: sa o inventarieze, sa o documenteze si sa o puna pe masa la timp. Guvernatorul Mugur Isarescu a anuntat in aprilie un memorandum cu o noua strategie; el trebuie preluat de Guvern si completat cu ceea ce inca nu avem, o fisa auditata a creantei, cantitatea de aur, valoarea actualizata, dobanzile, inventarul bunurilor culturale nerestituite, pentru ca nimeni nu negociaza o suma pe care nu o poate proba. Ar fi bine ca de acest lucru sa se ocupe un grup restrans, cu Ministerul de Externe, Finantele, Banca Nationala, Cultura, Justitia, structurile de intelligence, la aceeasi masa, cu un mandat care sa nu se schimbe la fiecare guvern.

Pasul al doilea se face la Strasbourg, in urmatoarele saptamani. Comisia juridica a Adunarii isi desemneaza raportorul in decembrie, iar raportorul, potrivit practicii Adunarii, nu va fi roman. Conteaza enorm cine este: un parlamentar dintr-un stat aliat, care cunoaste dosarul, poate duce raportul spre o rezolutie si spre o recomandare catre Comitetul Ministrilor intr-un an, unul indiferent il poate ingropa in trei. Delegatia noastra ar trebui sa lucreze de pe acum la aceasta desemnare, iar MAE si BNR sa ii puna raportorului la dispozitie tot ce exista, de la protocoalele din 1916 la procesele-verbale ale Comisiei comune.

Pasul al treilea se face la Bruxelles. Rezolutia Parlamentului European din 2024 este un mandat politic, nu un titlu; el trebuie transformat in instructiuni de negociere pentru Serviciul European de Actiune Externa si, la momentul potrivit, in concluzii ale Consiliului European care sa recunoasca creanta Romaniei ca parte a pasivului Rusiei fata de statele membre. De aici decurge firesc si ultimul pas: orice normalizare viitoare a relatiilor Uniunii cu Rusia si orice decizie privind activele sa fie conditionate de satisfacerea acestei creante, iar la masa pacii creanta sa intre in tratat si in mecanismul de reparatii, cu restituirea in natura a bunurilor culturale ca obiectiv principal si compensarea prin echivalent ca solutie de rezerva.

Am auzit de multe ori, in acesti ani, ca tezaurul este o cauza pierduta si ca e mai cuminte sa nu ne facem iluzii, sa nu deranjam, mai ales acum in plin razboi. Poate ca asa a fost pana acum. Dar astazi, pentru prima oara de cand aurul a plecat din gara Iasi, exista o suma concreta, blocata intr-un loc concret, care va fi impartita la o masa concreta, cu o data care se apropie. Daca Romania nu este la acea masa cu dosarul Tezaurului in mana, nu vom putea spune ca Rusia ne-a refuzat. Vom fi lipsit noi.

Gabriel Zbarcea este fondatorul, dar si managing partner al casei de avocatura Tuca Zbarcea & Asociatii.