Opinii

Pentru aceia dintre voi care aveti copii, scenariul urmator ar putea sa va fie familiar: copilul vostru (sau al unui prieten) face o prostie care isi merita o pedeapsa, dar care genereaza si o situatie incomoda pentru parinte, astfel incat acesta decide sa il ierte de aceasta data, cu promisiunea ca "daca mai faci vreodata, pe bune ca te voi pedepsi si pedeapsa va fi de doua ori mai aspra". Si pentru ca multi copii sunt in categoria celor care testeaza limitele, probabilitatea recidivei este una ridicata, astfel incat parintele se regaseste dupa ceva vreme in aceeasi situatie, in care se pune problema de a-si indeplini promisiunea. Doar ca, si de aceasta data, pedeapsa genereaza mari inconveniente si pentru parinte: imaginati-va, spre exemplu, ca ar trebui sa isi pedepseasca odrasla in timpul concediului, ceea ce ar sacrifica din timpul pretios dedicat relaxarii cu familia si ar strica intregul "vibe" al vacantei. Vorba aceea, precum un "infractor" calculat, copilul parca stie cand sa-si planifice boacana in asa fel incat sa minimizeze probabilitatea aplicarii pedepsei. Si, intr-adevar, parintele cedeaza si de data aceasta, bineinteles cu promisiunea "ferma" ca "daca se mai intampla inca o data, prapad fac cu tine". Bineinteles ca orice specialist in parenting va evidentia cat de gresita este aceasta abordare, pentru ca ofera semnale educative gresite copilului, care va intelege ca nu orice fapta gresita genereaza consecinte, ca parintele poate fi pacalit si ca e slab, ca nu se tine de promisiuni, s.a.m.d. Lucruri pe care si parintele insusi le stie sau macar le intuieste, si totusi se vede nevoit sa cedeze pentru ca circumstantele s-au schimbat fata de momentul cand a facut promisiunea/ amenintarea.

Ei bine, situatia de mai sus descrie o problema care poate fi transpusa si in domeniul economic, fiind cunoscuta sub denumirea de "problema inconsecventei intertemporale" (in engleza, time inconsistency problem). Aceasta a fost descrisa si popularizata de economistii Finn Kydland si Edward Prescott1 , acestia militand pentru existenta unor reguli care sa "constranga" comportamentul decidentilor de politici economice (policymakers), obligandu-i sa se tina de promisiunile institutionale (cum ar fi mentinerea stabilitatii preturilor sau a echilibrului bugetar sau evitarea supraindatorarii) si ferindu-i de tentatia deciziilor discretionare. Acestea din urma pot fi optime pe termen scurt, dar aceasta optimalitate "locala" (echivalentul de mai sus al unei vacante linistite pentru toata lumea) intra in contradictie directa cu optimalitatea generala, pe termen lung (in exemplul de mai sus, a oferi copilului o lectie care sa ii foloseasca in viata si sa ii edifice un caracter de calitate). Aceasta teorie a stat intr-o buna masura la baza aparitiei unor concepte institutionale precum independenta bancii centrale, considerata de economisti esentiala pentru castigarea luptei cu inflatia, dar si la baza aparitiei unor reguli fiscale precum limitele din Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene cu privire la limita maxima a deficitului bugetar (de 3% din PIB) si, respectiv, a datoriei publice (de 60% din PIB).

Da, exact, sunt tocmai limitele pe care Romania le incalca partial (de exemplu, la nivelul deficitului bugetar) de ani de zile (mai precis din 2018 incoace, vezi Graficul 1) si pentru care tara noastra se afla in asa-numita "Procedura de Deficit Excesiv". Iar motivul pentru care ne aflam in aceasta situatie este legat de decizii din trecut ale guvernantilor, care probabil ca erau optime la momentul respectiv, mai ales din alte perspective decat cele economice, dar care au creat o situatie vadit suboptimala pentru stabilitatea macroeconomica a tarii, cel putin in perspectiva finantatorilor datoriei sale suverane, fie ca e vorba de cei publici (Comisia Europeana prin fondurile europene) sau de cei privati (in mare parte, investitori institutionali straini). Cum Romania depinde intr-o masura semnificativa de acesti finantatori pentru acoperirea inclusiv a nevoilor sale curente, de plati de salarii si pensii, dar si pentru finantarea proiectelor sale vitale de investitii in infrastructura, un set de masuri de austeritate sau, mai precis, de stabilizare si schimbare a tendintei deficitului public probabil ca erau necesare. De altfel, reactia pozitiva a preturilor activelor romanesti la adoptarea primelor masuri ale Guvernului Bolojan, asa cum se poate observa si in Graficul 2, sta marturie pentru modul favorabil in care investitorii au primit aceste masuri.

Evident ca masurile noului Guvern, care au cuprins majorari de impozite si reduceri de cheltuieli, au fost primite mult mai putin favorabil la nivelul populatiei, al sindicatelor si al agentilor economici, ca sa nu mai vorbim de fortele politice aflate in opozitie, generand unele discutii chiar si in cadrul coalitiei de guvernare. Tinand cont de contextul actual, care este unul de fragmentare destul de ridicata a sustinerii parlamentare a Guvernului, dar si de istoricul altor programe reformiste cu accentul pus pe austeritate pe care Romania le-a adoptat in trecut - in special in perioada anilor 2010-2012 -, sunt de parere ca, in cazul continuarii de aici incolo pe drumul austeritatii stricte, Romania risca sa cada in capcana unei inconsecvente intertemporale inverse, in care masurile optime pe termen scurt din punct de vedere contabil sa ajunga sa afecteze sustenabilitatea politica a echilibrului economic al tarii pe termen lung. Mai pe romaneste, un program amplu de austeritate continuat "pana in panzele albe" risca sa nu treaca testul timpului, asa cum nu l-au trecut nici multe dintre masurile altor guverne "reformiste", precum Guvernul Boc 2 sau Guvernul Ciolos. Ca sa dau si un exemplu concret, Legea responsabilitatii fiscale, adoptata in anul 2010, care stabilea reperele de echilibru bugetar si care ar fi trebuit sa asigure identificarea unor surse de finantare pentru orice majorare a cheltuielilor guvernamentale si realizarea prealabila a unei analize de impact pentru orice masura fiscal-bugetara, a fost transformata de-a lungul anilor intr-o forma fara fond, neexistand sustinere politica pentru implementarea unor mecanisme stricte de corectie a deviatiei deficitului de la tinta pe termen mediu2 sau pentru aplicarea literei si, mai ales, a spiritului Legii cu pricina.

Dar poate ca exemplele din scurta noastra istorie post-decembrista, destul de putine pentru a fi relevante statistic, nu reprezinta un reper suficient, putand fi adus si argumentul ca intre timp societatea romanesca s-a mai maturizat, ba poate chiar isi doreste, in majoritatea ei, niste reforme structurale adevarate (marturisesc ca ma inscriu si eu aici), pe care le-ar sustine chiar si in conditiile unor sacrificii financiare personale. Chiar si in acest caz, insa, as argumenta ca implementarea etapizata a reformelor, intr-un ritm care sa asigure acceptabilitatea lor sociala si, mai ales, posibilitatea de adaptare a societatii, imi pare a fi o strategie cu sorti mai mari de izbanda. Stiu, timpul este scurt si amanarile din trecut frustrante, dar sa recunoastem, nici momentul economic actual nu e cel mai propice unor masuri de austeritate sau de bulversare a structurilor economice, asa ineficiente si inechitabile cum sunt ele actualmente. Economia Romaniei se afla intr-o faza de cvasi-stagnare, cu motoarele consumului intern bazat pe majorari salariale nesustinute de productivitate probabil epuizate si cu un context extern complicat de tensiunile comerciale induse de tarifele lui Trump. In acelasi timp, impulsul inflationist dat de majorarea TVA si a accizelor face ca masurile de relaxare monetara (adica de reducere a dobanzilor) sa trebuiasca cel mai probabil sa fie amanate. Intr-un astfel de context, majorarile de impozite risca sa induca o recesiune economica ce va afecta la randul sau incasarile bugetare, necesitand probabil noi masuri de corectie a deficitului.

De altfel, adoptarea de masuri de austeritate in timpul unei perioade de stagnare economica este considerata adesea contraproductiva si in literatura de specialitate. Spre exemplu, in cartea sa recenta dedicata subiectului austeritatii, economistul italian Alberto Alessina3, alaturi de colaboratorii sai, concluzioneaza ca timing-ul unui program de austeritate este un factor esential pentru probabilitatea de succes a acestuia in reducerea deficitului, perioada optima de adoptare fiind evident aceea in care economia este in expansiune. Aceiasi autori considera ca masurile de restrangere a cheltuielilor guvernamentale au un efect economic mai benign asupra economiei decat majorarile de impozite si taxe, care afecteaza mai mult cresterea economica. Pe de alta parte, masurile de reducere a cheltuielilor pot fi mai problematice din punct de vedere social si politic. Un alt reputat economist, Barry Eichengreen, declara recent4 ca, de-a lungul istoriei unui numar mare de episoade de ajustare fiscala din diverse tari pe care le-a studiat, constatarea sa a fost ca succesul acestora este corelat intr-un mod robust cu doi factori determinanti: fie au venit in perioade de crestere economica alerta, fie au avut o sustinere politica transpartinica, in asa fel incat schimbarile de putere si de guvern sa nu afecteze obiectivele de ajustare.

In Romania, niciunul dintre aceste elemente nu sunt intrunite in acest moment si tocmai de aceea imi pun problema daca masurile si elanul reformist actual vor trece testul timpului. Dar daca aceste conditii nu sunt intrunite actualmente, asta nu inseamna ca ele nu pot fi create. Astfel, daca dupa ce a fost cat de cat stabilizata corabia, Guvernul va vira mai mult spre politici de incurajare a cresterii economice, de exemplu prin reducerea birocratiei si implementarea unor politici industriale inteligente, care sa valorifice atuurile competitive ale Romaniei, precum si resursele financiare puse la dispozitie de Uniunea Europeana, se pot crea conditiile unei relansari economice mai robuste. Intarirea institutiilor si recastigarea respectului cetatenilor, concentrarea pe "proces", mai ales pe procesul democratic - mai multe legi bine scrise, concise si cu termene rezonabile de implementare si mai putine Ordonante de Urgenta cu implementare imediata -, adoptarea unor reguli mai robuste care sa fie implementate pe fond si nu doar de forma, care sa beneficieze pe cat posibil de o sustinere democratica ampla, dar care sa fie apoi greu de reversat, sunt doar cateva din elementele care ar putea face ca masurile de austeritate adoptate recent sa devina un cost acceptat de societate contra unor beneficii palpabile si care sa fie, prin urmare, mai putin susceptibile pentru unele "contra-revolutii" ulterioare. Revenind la exemplul din introducere, suntem in situatia in care parintele si-a pedepsit deja copilul, incercand, e adevarat, sa ii explice motivele, dupa parerea lui, bine intemeiate. Dar daca lipsa pedepsei da semnale educative gresite, nici persistenta binomului greseala-pedeapsa nu reprezinta o solutie optima pe termen lung, pentru ca repetarea greselilor mascheaza existenta unor alte probleme care trebuie descoperite si adresate adecvat. Pana la urma, atat in economie ca si in viata familiala, trebuie sa ne tinem ochii pe scopul final, care nu poate fi decat acela ca economia, ca si dragul nostru copil, sa creasca, sa se maturizeze invatand din greseli si evitand sa le mai repete in viitor.