Opinii

Traim un moment de inflexiune in care economia, dupa decenii de dominanta a eficientei si globalizarii, redevine un instrument subordonat geopoliticii. Daca inceputul mileniului a fost marcat de iluzia unei stabilitati perpetue, succesiunea rapida a crizelor recente - de la socul financiar din 2008 si pandemia din 2020, pana la revenirea razboiului pe continentul european in 2022 si instabilitatea cronica din Orientul Mijlociu - confirma faptul ca ne aflam intr-o noua normalitate.

In acest peisaj fragmentat, variabilele macroeconomice clasice nu mai pot fi analizate izolat. Asistam la o schimbare de paradigma: securitatea militara, suveranitatea energetica si avansul tehnologic (in special Inteligenta Artificiala) au incetat sa fie teme de nisa, devenind pilonii centrali care dicteaza sanatatea fiscala a unui stat. Pentru Romania si Uniunea Europeana, provocarea nu mai este doar gestionarea unui ciclu economic, ci adaptarea la un model de dezvoltare in care rezilienta este mai pretioasa decat optimizarea costurilor.

La nivel national, securitatea de care am beneficiat pana in 2022, momentul de inceput al razboiului din Ucraina, este la timpul trecut. Daca pana la momentul mentionat, bugetul apararii era o optiune nationala, cu alocari sistematice de sub 2% din PIB, noua configuratie geopolitica si de securitate impune un nivel minim de 2,5% din PIB. Acest nivel reprezinta un efort bugetar important, care nu va fi de tip one-off, ci pe baze permanente. Poate parea mult, insa daca privim la Polonia, spre exemplu, cu o situatie geostrategica similara cu a noastra, aceasta are o alocare bugetara pentru aparare de 4% din PIB si chiar mai mult. De asemenea, tarile baltice sau unele tari scandinave isi propun sa aloce peste 3% din PIB.

Asadar, securitatea in aceasta zona a Europei a devenit scumpa si chiar foarte scumpa, iar in sensul acesta, ganditi-va ce ar insemna sa fim nevoiti sa crestem bugetul apararii la peste 2,5% din PIB. Aceasta noua configuratie impune un efort bugetar permanent, aducand in prim-plan riscul unui "crowding-out" geopolitic, iar provocarea fundamentala consta in gestionarea acestei presiuni asupra resurselor publice, astfel incat alocarile masive pentru aparare sa nu sufoce investitiile civile productive. Intr-o astfel de paradigma, eficienta cheltuielilor statului devine variabila critica si doar printr-o selectie riguroasa a proiectelor si o orientare catre investitii cu valoare adaugata ridicata se poate acomoda imperativul securitatii, fara a compromite semnificativ potentialul de crestere economica pe termen lung.

Voi parafraza o lucrare celebra din domeniul politicii monetare - Some Unpleasant Monetarist Arithmetic, elaborata in 1981 de Thomas Sargent si Neil Wallace, unde este descrisa situatia in care politica monetara este dominata de cea fiscala. In contextul actual exista, in opinia mea, o dezvoltare a acestui concept, in sensul ca politica fiscala este cea dominata, in timp ce politica de aparare a devenit noua politica dominanta. In contextul general al mixului de politici, in acest moment asistam la aparitia unei noi politici dominante in raport atat cu politica monetara, cat si cu cea fiscala, si anume, politica energetica. Astfel, politica energetica devine legatura dintre decizia geopolitica si cea macroeconomica.

Intr-o modalitate sintetica, putem aprecia ca pretul energiei este determinat la nivel global de cinci factori importanti: i) cererea si oferta globala, ii) huburile de tranzactionare, iii) structura pietei de electricitate, iv) geopolitica si deciziile OPEC, v) costul carbonului pe pietele financiare. Ca o scurta paranteza, in majoritatea pietelor energetice, pretul nu este stabilit de costul mediu al energiei, ci de costul ultimei unitati de energie necesare pentru a acoperi cererea, de aceea, poate in mod contraintuitiv, o scadere mica a productiei sau o crestere nesemnificativa a cererii poate genera variatii mari de pret.

Spre exemplu, in Europa functioneaza sistemul de tip merit order care prevede ca energia se produce in ordinea costului. Astfel, pentru a satisface cererea, mai intai produc centralele cu energia cea mai ieftina, respectiv hidro, eolian, solar, nuclear, iar daca acestea nu acopera tot consumul, apoi se produce mai scump bazat pe centralele pe carbune si gaz. Pretul final al energiei este dat de ultima unitate necesara pentru a acoperi cererea, care, de altfel, este si cea mai scumpa. In acest mecanism de formare a pretului la cost marginal, distinctia dintre productia in banda (baseload) si cea intermitenta devine critica.

Unitatile regenerabile (eolian, solar) au un cost marginal apropiat de zero, insa natura lor volatila nu le permite sa asigure singure stabilitatea sistemului. Astfel, paradoxul actual al pietei consta in faptul ca, desi capacitatile instalate de energie "verde" cresc, pretul final ramane captiv costului marginal al gazului sau carbunelui, care sunt solicitate pentru a acoperi perioadele de varf sau de absenta a resursei regenerabile. In cazul Romaniei, a devenit esential sa-si dezvolte capacitatile energetice si sa incerce sa produca nu doar mai mult si mai ieftin, ci si sa realizeze investitii in stocare si flexibilizarea cererii care sa inlature limitarile de infrastructura care duc la cresterea pretului energiei, pentru a decupla pretul de consum de dictatul combustibililor fosili in momentele de dezechilibru.

Legat de geopolitica si impactul asupra pretului energiei as vrea sa subliniez faptul ca situatia din Orientul Mijlociu este una cu un grad de incertitudine ridicat. Se anunta negocieri, apoi se continua ostilitatile militare, iar in acest timp stramtoarea Ormuz continua sa ramana inchisa. Aceasta stramtoare nu reprezinta doar o ruta de distributie a petrolului, ci un factor vital pentru functionarea economiilor din Golf. Dupa cum am mentionat intr-un articol recent, intrebarea care apare in mod firesc este daca, in circumstantele curente, statele din Orientul Mijlociu vor apela din nou la politici de tip cartel de tipul celor practicate in anii '70, care sa conduca la mentinerea la niveluri ridicate si persistente pretul petrolului si al gazelor naturale.

In geopolitica, spre deosebire de macroeconomie, dar similar cu domeniul stabilitatii financiare, se iau in considerare si se analizeaza circumstantele asociate unor scenarii de stres. Crizele petroliere din anii '70 au determinat o persistenta a inflatiei, iar procesul dezinflationist din era Volcker a venit cu costuri economice foarte ridicate, ca urmare a cresterii agresive a dobanzilor. Intr-un articol recent din The Economist se mentiona ideea ca, in circumstantele actualului conflict din Orientul Mijlociu, chiar si un best-case scenario este dezastruos pentru pietele de energie.

Referitor la noua normalitate economica, voi puncta succint trei idei principale. In general, in limbajul colocvial, riscul si incertitudinea sunt folosite ca fiind echivalente. Daca riscul se refera la faptul ca nu stim exact ce se va intampla, insa cunoastem scenariile, precum si probabilitatile aferente cu care pot surveni, incertitudinea se refera mai degraba la faptul ca nu stim multe detalii despre scenariul care va deveni in cele din urma realitate si, implicit, nici despre probabilitatea de materializare a acestuia. In opinia mea, in acest moment ne confruntam cu un nivel ridicat de incertitudine. Este cunoscut si documentat in literatura de specialitate faptul ca efectele incertitudinii asupra cadrului macro-financiar sunt mai pronuntate in sens negativ decat cele generate de o crestere a riscului. In conditii de incertitudine, pietele tind sa "inghete" iar incertitudinea actuala transforma orizontul investitional dintr-unul bazat pe calculul probabilitatilor intr-unul dominat de prudenta extrema, ceea ce explica partial stagnarea investitiilor private in sectoarele tehnologice de varf din Europa.

Apoi, referindu-ne la era AI in care am tranzitat, este evident ca Europa nu este foarte competitiva comparativ cu Statele Unite ale Americii si China. Iar daca privim statisticile europene, observam ca, din pacate, Romania ocupa ultimul loc in clasamentul european, cu o pondere de doar 5,2% a intreprinderilor care au utilizat tehnologii AI in 2025, mult sub media europeana. Aceasta pondere a crescut de la 3,1% in 2024, consemnand un avans anual de 2,1 puncte procentuale, de peste 3 ori mai mic decat ritmul european de crestere. Tranzitia catre era AI nu trebuie privita izolat, ca un simplu indicator de modernizare, ci ca numitorul comun al rezilientei nationale, iar AI-ul devine puntea de legatura intre productivitatea muncii, securitatea energetica si chiar cea militara.

Intarzierea Romaniei in adoptarea acestor tehnologii genereaza o vulnerabilitate multidimensionala: in energie, lipsa algoritmilor de tip "smart grid" ne impiedica sa optimizam sistemul "merit order", mentinandu-ne dependenti de unitatile de productie scumpe si amplificand socurile de pret; in economie, o productivitate scazuta a muncii limiteaza resursele fiscale necesare sustinerii bugetului de aparare; in securitate, superioritatea tehnologica si capacitatea de procesare rapida a datelor sunt la fel de importante ca alocarile bugetare brute intr-un conflict modern. Astfel, digitalizarea nu mai este o optiune de business, ci un imperativ de securitate nationala, fiind singura cale de a compensa scumpirea accelerata a pilonilor de stabilitate mentionati anterior.

Nu in ultimul rand, situatia fiscal-bugetara din tara noastra este una extrem de complicata. Suntem prima tara din Uniunea Europeana care va trebui sa administreze un nivel al datoriei publice de peste 60% din PIB, cu un calificativ suveran BBB- conform FITCH (deci ultimul nivel inainte de a intra in categoria nerecomandabil investitiilor sau junk), concomitent cu un nivel ridicat al deficitului bugetar, dar si a celui de cont curent, cu un nivel al costului cu dobanzile de aproximativ 3% din PIB (cat ar trebui sa fie intreg deficitul conform Tratatului de la Maastricht). In acelasi timp, nu putem pierde din vedere perspectivele macroeconomice tot mai pesimiste ca urmare a tensiunilor generate de actualul conflict din Orientul Mijlociu.

Dat fiind tot acest tablou complicat, cu unele riscuri chiar de natura sistemica, in viziunea mea, pe termen scurt, mixul de politici macroeconomice ar trebui orientat catre largirea spatiul de manevra, pe cat posibil, bineinteles. Il voi parafraza in acest sens pe Paul Krugman, care a introdus in literatura economica conceptul de decident "panglossian", aceasta denumire provenind din literatura clasica, mai exact de la personajul Dr. Pangloss din romanul Candide al lui Voltaire.

In Candide, Dr. Pangloss era un filosof caricatural care sustinea ideea ca "traim in cea mai buna dintre toate lumile posibile", indiferent de cat de nefaste erau circumstantele. Astfel, intr-o lume plina de incertitudine, o abordare non-panglossiana ar indica sa facilitam un spatiu de manevra la care sa apelam doar cand este cu adevarat nevoie. Voi incheia referindu-ma la o ipoteza importanta din teoria consumului, a venitului permanent si a economisirii preventive, promovata de economisti precum Milton Friedman, Franco Modigliani sau John Campbell: saving for a rainy day. Cu actuala metrica a datoriei si a ratingului, "umbrela" noastra fiscala este in mare masura uzata, iar intr-o lume non-panglossiana, consolidarea fiscala nu este un exercitiu de austeritate, ci o necesitate de a reface rezervele pentru momentele in care socurile geopolitice se pot materializa in costuri de finantare nesustenabile.

In contextul noii normalitati, energia devine, in opinia mea, principalul canal prin care tensiunile geopolitice se transmit in economie, influentand inflatia, cresterea economica si mixul de politici macroeconomice. In esenta, economia epocii geopolitice ne obliga la o tripla adaptare: o politica de aparare robusta, o politica energetica inteligenta sustinuta de AI si o politica fiscala responsabila, singura capabila sa ne ofere protectie in fata imprevizibilului.