Cultura si divertisment

Ce este sadfishing-ul O tanara publica pe TikTok un videoclip in care plange, fara sa ofere prea multe detalii. Cineva posteaza pe Instagram un text lung despre o despartire sau o criza personala. Un influencer isi povesteste diagnosticul de sanatate mintala intr-un live. Sunt scene care se repeta, cu fete si nuante diferite, dar cu aceeasi dinamica de fond: expunerea publica a suferintei personale, cu scopul de a primi consolare, sprijin sau validare. Acest comportament poarta numele de sadfishing, noteaza La Vanguardia. Termenul sadfishing a fost introdus de scriitoarea Rebecca Reid intr-un articol publicat in 2019, in care analiza postarile emotionale din retelele sociale ce pareau sa caute o reactie colectiva de sustinere. Neologismul porneste de la termenul "catfishing", care descrie crearea unei identitati false online, si inlocuieste cuvantul "cat" cu "sad", adica trist. Ideea este folosirea tristetii ca momeala pentru a atrage atentie emotionala. Nu este vorba pur si simplu despre exprimarea emotiilor in mediul online, lucru complet firesc si uman. Sadfishing-ul descrie mai degraba o folosire strategica sau exagerata a suferintei, care genereaza reactii din partea publicului digital, aprecieri, comentarii de sustinere si interactiuni care intaresc acest tip de comportament. Nevoia de a fi vazuti si validati Din punct de vedere psihologic, sadfishing-ul poate fi inteles ca o forma de cautare a validarii sociale. In contexte in care stima de sine se construieste, cel putin partial, prin reactiile celorlalti, afisarea vulnerabilitatii devine o strategie pentru a te simti vazut, apreciat sau inteles. Este, de fapt, o cerere de sprijin emotional si recunoastere afectiva. Aceasta nevoie este legata de ideea de sprijin emotional, adica de capacitatea mediului, in acest caz cel digital, de a primi expresia emotionala fara judecata si cu empatie. Apartenenta nu apare doar din conexiune, ci si din recunoasterea vulnerabilitatii comune. Unele cercetari arata ca acest tip de utilizare emotionala a retelelor sociale este asociat cu nevoia de reglare emotionala si cu stiluri de atasament mai anxioase. Acest lucru sugereaza ca relatia dintre emotii si platformele digitale este profunda si merita atentie atat din perspectiva clinica, cat si educationala. Exista si o componenta culturala. In era digitala, multi oameni au crescut povestindu-si viata online. Impartasirea emotiilor, inclusiv a celor dureroase, devine o extensie a acestei naratiuni personale. Granitele dintre public si privat, dintre autentic si performativ, devin tot mai neclare. Autenticitate sau strategie emotionala Sadfishing-ul ridica intrebari dificile legate de autenticitate. Unele cazuri pot parea manipulative sau exagerate, dar intentiile sunt greu de judecat intr-un spatiu digital. Ceea ce pentru un privitor pare o dramatizare, pentru persoana care posteaza poate fi o modalitate sincera de a-si procesa emotiile. Din perspectiva psihologica, conteaza contextul si frecventa. Daca cineva apeleaza constant la postari triste pentru a obtine reactii, este posibil sa fi intrat intr-un tipar de reglare emotionala nesanatos. Daca, in schimb, este vorba despre o exprimare punctuala intr-un moment dificil, aceasta poate fi o forma valida de descarcare emotionala. Riscuri psihologice Desi impartasirea emotiilor poate fi eliberatoare, sadfishing-ul implica si riscuri. Unul dintre ele este expunerea emotionala intr-un mediu care nu este intotdeauna empatic. Internetul nu raspunde mereu cu grija. Cei care isi expun suferinta pot deveni tinta ironiei, a neincrederii sau chiar a hartuirii. Un alt risc este dependenta de reactia externa. Atunci cand alinarea emotionala depinde exclusiv de raspunsul digital, capacitatea de autoreglare emotionala slabeste. Se poate crea un cerc in care persoana simte nevoia sa posteze pentru a se descarca, intr-un mecanism asemanator cu "recompensa intermitenta", intalnita si in alte comportamente adictive. Acest mecanism este prezent si in utilizarea compulsiva a retelelor sociale. Mai multe studii din neurostiinta au aratat ca aceste platforme activeaza aceleasi circuite ale recompensei ca si alte dependente comportamentale, mai ales prin feedback-ul social imprevizibil, cum sunt aprecierile si comentariile. Acest tip de intarire face ca comportamentul sa fie repetitiv si greu de controlat. In plus, sadfishing-ul poate trivializa probleme serioase de sanatate mintala. Atunci cand totul devine continut, exista riscul ca suferinta sa fie redusa la o poveste estetica sau la o marca personala. Unii experti au atras atentia asupra pericolelor "hipervizibilitatii emotionale" in randul adolescentilor, mai ales pe platforme precum Instagram si TikTok. O cultura emotionala hiperconectata Traim intr-o cultura in care emotiile au devenit vizibile, usor de distribuit si, uneori, monetizabile. Sadfishing-ul apare ca un simptom al acestei transformari. Nu este un fenomen patologic in sine, dar reflecta modul in care platformele au schimbat relatia noastra cu emotiile si cu ceilalti. Cheia este dezvoltarea unei alfabetizari emotionale care sa permita diferentierea dintre exprimarea sanatoasa si dependenta digitala. La fel de important este sa existe spatii, online si offline, in care vulnerabilitatea sa nu fie o strategie disperata, ci o posibilitate sigura si sustinuta. Sadfishing-ul ne aminteste ca, dincolo de ecrane, exista oameni care cauta alinare, conexiune sau pur si simplu sa fie ascultati. Ca societate digitala, este important sa renuntam la judecatile rapide despre modul in care ceilalti isi exprima suferinta si sa deschidem conversatii mai empatice despre cum ne putem sustine emotional intr-o lume hiperconectata. Uneori, lacrimile dintr-un videoclip nu sunt doar o strategie, ci o intrebare aruncata in gol, in speranta ca cineva va raspunde.