Opinii

Se spune frecvent ca Uniunea Europeana este o mare putere la nivel global din punct de vedere economic, dar una mica din punct de vedere geopolitic.

Chiar daca europenii au reusit in numeroase randuri sa schimbe pozitia altor tari si incearca si acum, de exemplu, sa influenteze negocierile SUA - Rusia cu privire la razboiul din Ucraina, este, intr-adevar, destul de clar ca UE nu este vazuta in prezent ca un actor geopolitic major de catre celelalte blocuri mari.

Sunt 3 motive principale.

Primul motiv este acela ca rolul geopolitic depinde mult de capacitatea de a proiecta forta militara bruta pentru apararea intereselor. Or, UE are, pentru moment, capabilitati semnificativ mai mici in aceasta privinta comparativ cu state precum SUA, China sau Rusia.

Al doilea motiv tine de ascensiunea majora a altor economii in ultimii 15 ani, mai ales in Asia. Ascensiunea respectiva a mai redus din potentialul relativ al UE de a-si promova interesele prin presiuni economice, (desi acesta ramane mare si extinderea UE din aceeasi perioada a ajutat si ea). Practic, unele tari au devenit mai reziliente in aceasta privinta, iar altele au capatat intre timp alternative comerciale care atenueaza efectele unor eventuale sanctiuni, chiar daca acestea inca le pot ridica numeroase probleme.

In al treilea rand, trebuie avut in vedere faptul ca majoritatea cetatenilor UE au ajuns sa fie opusi insasi ideii oricaror conflicte de tip militar, fiind, practic, "pacificati". E un aspect care limiteaza in sine jocul de putere. Conform sondajului Gallup pe acest subiect din 2024, doar aproximativ 31% din cetatenii UE ar lupta cu arma in mana si pentru propria tara. Procentul pentru media restului lumii este de 61%. [ii]

Pentru prima data, insa, in ultimii 80 de ani contextul international este unul care favorizeaza si chiar necesita un progres semificativ al UE pe scara de putere a geopoliticii.

Pe de o parte, confruntandu-se cu o coalitie foarte eterogena ca interese ultime, dar foarte puternica pe ansamblu pe toate dimensiunile relevante in caz de conflict global, SUA isi doreste acum o crestere accelerata a fortei militare europene care macar sa poata tine cat de cat in sah o parte din membrii aliantei respective. Pe de alta parte, UE insasi realizeaza ca intr-o lume in care uzul de forta bruta a redevenit o optiune larg raspandita devine foarte riscant sa se bazeze doar pe sprijin exterior in caz de conflict major.

Indiferent de rezultatul negocierilor in curs cu privire la Ucraina, acest aspect nu se va schimba fundamental. Pur si simplu, nu este plauzibila pe termen mediu o intelegere globala suficient de sigura/stabila pentru a da Uniunii Europene confortul ca poate reveni linistita la ce facea acum cativa ani. Un armistitiu si chiar o pace aparenta cu Rusia ar influenta viteza cu care volume mari de arme ar fi necesare, nu nevoia de crestere rapida a capabilitatilor de razboi in sine.

Trebuie, insa, inteles un aspect care poate parea surprinzator - obstacolul principal al UE in a-si mari mult rolul geopolitic nu este militar sau economic, ci cultural. Desigur, costurile ar fi si ele foarte mari si un complex industrial militar de top nu se poate face, oricum, peste noapte.

Dar baletul european din ultimii 8 ani pe acest subiect (Donald Trump cerand o implicare mult mai mare a UE pe zona de aparare inca de la inceputul primului sau mandat) nu tine doar de aceste dimensiuni.

Pur si simplu, odata pacificata, o populatie are mari dificultati sa se remobilizeze singura spre o pregatire efectiva pentru un potential conflict.

Ironia face ca SUA a avut un rol major in pacificarea respectiva. Al Doilea Razboi Mondial nu a marcat, astfel, doar emergenta unei hegemonii militare a SUA asupra Occidentului si o configurare cvasiexclusiv americana a noii ordini economice mondiale (la momentul stabilirii acesteia, SUA inca fiind singura posesoare de arme atomice). A marcat si o basculare culturala (de mod de gandire) de proportii.

Devenea foarte riscant ca societatile europene sa fie lasate "de capul lor". Componentele care favorizau violenta/agresiunea trebuiau combatute programatic in incercarea de a se evita un al treilea razboi mondial (vazut ca potential apocaliptic).

Pe langa bazele militare americane din Europa, legarea industriilor carbunelui si otelului din Franta si Germania a fost un pas logic in contextul de mai sus. Cu caracter mai general, sustinerea proiectului european nu poate fi rupta de noua gandire respectiva, chiar daca au mai fost si alti vectori favorizanti.

Perioada dintre Primul Razboi Mondial si cel de-Al Doilea Razboi Mondial aratase, insa, ca aliantele, ligile si institutiile internationale pot fi foarte schimbatoare. Trebuia actionat mai in profunzime.

Pentru ca cel mai educat continent de pe planeta generase doua razboaie mondiale in 20 de ani ce implicasera mai toate statele nationale europene si cea mai educata natiune de pe planeta de la acel moment implementase Holocaustul, s-a concluzionat de cercuri intelectuale americane si europene influente ca violenta nu tine de educatie, ci de cultura (in sens de sistem de valori, credinte si gandire).

O astfel de concluzie nu avea cum sa nu duca decat la o reevaluare in sens negativ a bazelor culturale anterioare. Valorile culturale europene traditionale si ideea de stat national unitar etnic ca edificiu bazat fundamental pe o cultura transgenerationala comuna au devenit suspecte si, pentru unii, principalii vinovati pentru ceea ce se intamplase.

Consecinta a fost implementarea unor politici de pacificare culturala a Europei care integrau si suspiciunile de mai sus. Sub impulsul american, elitele europene au preluat initiativa prompt, constiente ca ritmul in care avusesera loc razboaiele mondiale facea necesara incercarea unei noi retete rapid.

Desigur, au fost si multe evolutii spontane in acelasi sens, pe langa cele implementate la cerere sau ghidate discret indirect.

Se pot observa doua mari etape in "pacificarea" europenilor. Prima etapa include perioada de pana la finalul Razboiului Rece (acesta necesitand in continuare o rezilienta culturala occidentala rezonabila din perspectiva unei logici de conflicte) si a avut aproape exclusiv efecte pozitive. A doua etapa priveste evolutiile de dupa aceea. Finalizarea Razboiului Rece a eliminat, astfel, mai toate barierele din calea filonului de gandire respectiv, masurile accelerandu-se si castigand in amploare si extindere geografica si fiind speculate de razboaiele hibride.

Pe ansamblu, pentru adulti, exemple de masuri (unele graduale in timp si avand si alte motivatii) cu rol de pacificare culturala (inclusiv neintentionat) includ eliminarea pedepsei cu moartea, eliminarea sanctiunilor fizice, interzicerea portului de arme, pedepsirea aspra a infractiunilor ce implica violenta fizica (de multe ori, mult mai dur fata de cele de tip white collar), limitarea mult a maximului pedepselor cu lipsire de libertate, interzicerea muncii fortate, eliminarea serviciului militar obligatoriu, combaterea violentei domestice, sanctionarea violentei fata de animale, restrangerea dreptului la exprimare pe zone vazute ca avand un rol mare in ideologiile ce dusesera la Al Doilea Razboi Mondial (desigur, riscul de exagerare ramanand un subiect problematic si in prezent), protejarea prin lege a unor drepturi si grupuri noi vazute ca utile pentru cresterea tolerantei in societate, accentul pus pe drepturi in general, introducerea multor garantii procedurale noi, chiar si dezvoltarea sistemelor de protectie sociala si de protectie a naturii pana la un punct etc.

Excesele nu au lipsit. Dincolo de accentul prea mare pus pe drepturi, nu si pe obligatii/responsabilitati, si de zona razboaielor culturale, un exemplu mai putin constientizat tine de compactarea foarte mare a sistemului sanctionator in societate. Faptul ca o instanta are posibilitatea in Romania sa sanctioneze chiar si genocidul cu 15-25 de ani de inchisoare a dus si duce in continuare la o reducere prea mare a nivelului de sanctionare a multor infractiuni (ma refer si la practica lor, nu doar la ce apare pe hartie). Moralitatea unei societati nu are cum sa fie sustinuta bine intr-un astfel de cadru.

Este adevarat ca o pacificare extinsa duce si la o scadere a rezistentei emotionale la disconfort (adica creste impactul resimtit al unor sanctiuni mai mici, asa cum o palma acum poate afecta o persoana mai mult decat o facea o bataie acum 100 de ani), dar, pe ansamblu, s-a mers prea departe.

La copii, s-a extins invatamantul obligatoriu (dincolo de utilitatea educationala, mesajul cultural al statului a putut, astfel, sa formeze in intregime noile generatii intr-un mod care sa contracareze violenta si nu numai), s-au eliminat pedepsele fizice, s-au eliminat sau restrans mult orice alte forme de sanctionare, s-a reprimat bullying-ul, s-a reprimat ideea de rezolvare de certuri/dispute intre copii, adultii intervenind imediat, s-a dat dreptul copiilor sa ia o serie de decizii fara acordul sau chiar fara stirea parintilor, s-a pus un accent mare probator pe afirmatiile copiilor in anumite situatii, s-au modificat programele scolare pentru a atenua componenta culturala de stat national si a promova cooperarea transculturala si transnationala si diferenta ca valoare in sine, s-a pus accentul pe erorile din trecut si pe promovarea de valori noi etc.

Erorile si excesele mari nu au lipsit nici aici. Numeroasele exemple de fragilitate emotionala la noile generatii (protejarea excesiva fiind, clar, una din cauze), dar si tendinta unor segmente de a arunca tot Occidentul la cos si a considera ca nu a fost mai nimic bun in trecut etc. sunt simptome ale acestora.

Cu caracter mai general, politicile de pacificare fizica au ajuns sa migreze catre politici de pacificare emotionala, concentrarea pe evitarea si a oricaror emotii negative (subiective prin natura) generand numeroase aiureli.

Desi violenta si agresivitatea tot scazusera in societate, din ce in ce mai multe grupuri au ajuns sa se considere victime ale altor grupuri (unele fiind considerate, practic, agresoare sistemic - insuficient pacificate). Restrictionarea circulatiei unor idei care se dovedise ca avusesera un rol important in excesele razboaielor mondiale si sfera cuvintelor si ideilor asimilate cu ura/violenta/agresiunea s-au tot extins si ele in acest context la zone noi. La fel si conceptul de victima.

Pentru ca nici natura, nici animalele nu puteau cu adevarat riposta constient actiunii umane, acestea au ajuns si ele sa fie protejate, dar si privilegiate din ce in ce mai des fata de "brutele" umane.

Au fost si numeroase efecte foarte bune. Dar si problemele au devenit si ele din ce in ce mai mari, cu societati intregi mult mai fragile fata de altele in caz de conflict si cu o empatie partial pervertita extinsa constant, dar, paradoxal, in dauna din ce in ce mai des a omului (ramas singurul agent potential constient al raului in lume). Este unul din motivele pentru care avem in Romania din ce in ce mai multi oameni raniti de ursi fara sa se faca mai nimic sau situatii precum omorarea unui motociclist italian pe Transfagarasan care atrag pe unele conturi media mai multe cainari pentru puii ursoaicei impuscate ulterior decat pentru omul ucis de aceasta.

Excesele atat pe partea de adulti, cat si pe cea de copii, nu trebuie, insa, sa ne faca sa uitam punctul de plecare si nici partea de rezultate foarte bune (pentru a nu se arunca copilul cu apa din copaie).

Astfel, pe ansamblu, succesul umanist al pacificarii Europei nu poate fi negat. Societatile UE arata, in medie, un nivel de civilitate, infractionalitate, decenta, grija pentru natura si viata in general, coeziune sociala, atasament si implicare civica fata de valori importante care merita cu adevarat pretuit.

Dar excesele nu trebuie nici ignorate, ci contracarate.

Problema in discutie nici nu tine doar de gestionarea partii de excese culturale de tipul de mai sus. Ea este complicata de faptul ca si aspecte in mod normal foarte bune pot afecta semnificativ capacitatea de aparare si de proiectare de putere a unei tari sau regiuni.

Bilantul efectelor pozitive sau negative ale pacificarii europene nu poate, astfel, fi rupt de ce se mai intampla in lume. Daca toate tarile ar fi mers in aceeasi directie in ritm alert, ne puteam mandri ca romani si europeni cu propriile progrese in materie. Dar cand alte state sau blocuri nu sunt si ele pacificate, riscul de servitute la propriu nu poate fi exclus pentru ca o societate atat de pacificata, precum cea europeana actuala, pur si simplu nu are cum sa genereze suficiente forte eficiente militar, soarta sa depinzand de decizia altor societati/state care sunt mult mai putin pacificate.

Orice persoana conectata cat de cat la ce se intampa in prezent in lume intelege, cred, ca diferente de disponibilitate de a lupta precum cele din sondajul Gallup de mai sus conteaza. Din pacate, libertatea si prosperitatea nu pot fi protejate fara disponibilitatea de a lupta la propriu pentru ele.

Cu alte cuvinte, ori se asuma un statut potential de servitute cumva in perpetuitate, ori se urmareste un grad de "depacificare" suficient (vorbim de un echilibru aici) pentru a face fata conflictelor.

Aceasta nu inseamna insa ca si o "depacificare" partiala ar fi facila. Dupa cum mentionam si mai sus, dupa ce o regiune a fost pacificata o generatie-doua e foarte greu sa se "depacifice" singura. Un om care nu a fost implicat in niciun conflict fizic toata viata sa poate sa-si cumpere un echipament de tip-trupele speciale, dar va fi foarte reticent sa foloseasca efectiv armele respective, dincolo de lipsa teribila de antrenament in a o face.

O societate pacificata excesiv fata de alte tarii/blocuri nici nu mai percepe corect realitatea raporturilor de putere si nici riscul real de conflict fizic.

Tentatia de a amana, ca poate se rezolva intre timp, de a mima eforturi, ca e mai simplu, de a profita doar financiar, de a spera ca tehnologia va inlocui nevoia de "depacificare" umana sau de a vedea cu neliniste propunerile de "depacificare" in sine etc. este mare - si s-a vazut la lucru in mai toata Uniunea Europeana in ultimii 8 ani, chiar daca anul acesta marcheaza, totusi, o schimbare.

Depacificarea partiala a societatilor europene, inclusiv a celei romanesti este, insa necesara. In noul context global nu se mai prea poate pune responsabil problema pentru statele UE daca trebuie "depacificate", ci cat de mult, care este punctul de echilibru optim intre avantaje si dezavantaje.

Dupa cum arata si razboiul din Ucraina, tehnologia nu poate rezolva problema pentru ca marile concentrari de resurse au devenit foarte expuse loviturilor in caz de conflict. Este necesara o deconcentrare cat mai mare a capabilitatilor de lupta, care sa implice un numar cat mai mare de potentiali combatanti.

In plus, trebuie inteles ca miza nu priveste doar capacitatea de contracarare militara in sine.

Un grad suficient de "depacificare" este, astfel, necesar si pentru a face fata competent razboaielor culturale si agresiunilor de tip cancel culture care au devenit o arma obisnuita in zilele noastre (practic, pentru ca un popor sa supravietuiasca ca popor si sa-si gestioneze cat de cat constient evolutia culturala).

Cu alte cuvinte, contracararea partiala a etapei a doua de pacificare a europenilor (cea ulterioara Razboiului Rece) este necesara pentru a face fata razboaielor hibride.

Contracararea partiala si a primei etape (cea anterioara Razboiului Rece) este necesara pentru a face fata si conflictelor militare propriu zise.

"Depacificare" nu inseamna, desigur, ca trebuie sa crestem violenta domestica sau bullying-ul in scoli, sau sa omoram toti ursii si nici sa extindem campaniile de insulte de pe internet la care destui romani au deja, oricum, "centura neagra".

Cresterea rezilientei fizice, intelectuale si emotionale de masa este, insa, necesara (in jurul unui soclu de valori si obiective comune). Aceasta implica politici publice adaptate si cresterea gradului de competenta in ierarhiile de valori.

Nu este ceva foarte simplu, dar nici asa de greu cum poate parea.

Gradul de pacificare actual este, oricum, incompatibil nu doar cu suveranitatea, ci si cu democratia pe termen lung (si chiar mediu) pentru ca decalajul dintre segmente mici agresive si cu agende contrare interesului general si segmente mari pacificate excesiv/pasive creste prea mult.

*******

[i] Termenul nu apare ca atare in dictionar, dar cred ca reflecta mai bine ce incearca sa arate articolul, opusul pacificarii in sensul descris nefiind militarizarea sau cresterea violentei fizice in societate.

[ii] https://www.gallup-international.com/survey-results-and-news/survey-result/fewer-people-are-willing-to-fight-for-their-country-compared-to-ten-years-ago#:~:text=Shows%20a%20poll%20conducted%20by%20Gallup%20International%20Association,third%20would%20not%2C%20and%2014%25%20are%20not%20sure .

***

Despre Lucian Bondoc

Lucian Bondoc este avocat, absolvent al cursurilor Facultatii de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Roman de Studii Europene (1998), ciclului international lung al Ecole Nationale d'Administration (2000) si masterului in afaceri europene organizat de ENA si universitati partenere (2000). Lucian Bondoc a lucrat in cadrul administratiei publice in perioada 2000-2001, iar din 2008 este Managing Partner al unei cunoscute case de avocatura din Bucuresti. In afara domeniului juridic, este interesat, in principal, de politici publice/buna guvernanta, studii comportamentale si viitorologie.