Opinii

Pentru multi dintre parintii nostri, ideea de reusita in viata s-a tradus, aproape mereu, prin "sa ai casa ta". O locuinta - de preferat cumparata, nu inchiriata - a fost simbolul stabilitatii, al maturizarii. Pentru noi, cei din generatia Z, lucrurile nu mai sunt atat de clare.

Da, ne dorim si noi un spatiu al nostru. Dar cand ne uitam la preturile de azi, la ratele bancare, la dobanzi, la salarii si la cum arata viitorul economic, nu putem sa nu ne intrebam: de ce a devenit un apartament decent un lux? De ce trebuie sa ne indatoram 30 de ani pentru 2 camere la periferia orasului?

Traim intr-o cultura in care "a fi chirias" este inca perceput ca un esec. Ai 27 de ani si stai in chirie? Automat apar intrebarile: De ce nu cumperi ceva? Cat mai arunci pe chirie? Nu mai bine isi faci un credit la banca si platesti o casa a ta?

Dar adevarul e ca nu e chiar "mai bine".

In Romania anului 2025, pretul mediu al unui apartament cu 2 camere intr-un oras mare (Cluj, Bucuresti, Brasov, Timisoara) a trecut de 100.000 de euro. Asta inseamna ca, daca ai un salariu mediu net de 4.500 de lei, o banca iti va oferi un credit pe 30 de ani, cu o rata lunara intre 2.200 si 2.800 lei, in functie de dobanda si avans.

Cu alte cuvinte, peste jumatate din venitul tau se duce pe un spatiu de locuit. Asta daca esti singur, tanar si norocos sa nu ai alte datorii. Daca esti cu partener(a), trebuie sa speri ca veti avea stabilitate pe termen lung - si financiara, si personala.

Problema nu e ca vrem "lux". Problema e ca realitatea financiara a tinerilor e complet rupta de preturile pietei imobiliare. Romania are unele dintre cele mai mici salarii medii din UE, dar in marile orase, costul pe metru patrat a ajuns sa rivalizeze cu cel din capitale europene. In Cluj, metrul patrat a trecut de 2.800 euro - adica mai mult decat in unele cartiere din Berlin sau Lisabona. Doar ca acolo, un tanar poate avea un venit de 3.000 de euro/luna. Aici, 1.000 de euro e considerat deja un salariu "foarte bun".

Multi spun ca noi, tinerii, nu mai vrem responsabilitati. Ca ne e frica sa ne "asezam" la casa noastra. Realitatea e alta: nu vrem sa ne blocam. Nici pe noi si nici banii nostri.

Intr-o lume in care mobilitatea e tot mai importanta - profesional, geografic, emotional - ideea de a te lega de o rata fixa pe 30 de ani, intr-un oras care poate sa nu-ti mai placa peste 5, nu mai pare o decizie buna.

In vestul Europei, inchirierea nu mai e o rusine, ci o alegere. Asta si pentru ca piata e reglementata, chiriile sunt controlate, contractele sunt sigure, iar statul ofera sprijin real. In Romania, inchirierea pare inca un haos: fara protectie, cu chirii mari pentru spatii mici si, uneori, fara facturi pe numele tau.

Cine a fost atent in ultimii ani la evolutia dobanzilor, stie ca un credit de 60.000 de euro poate ajunge, in 2025, sa coste chiar si peste 100.000 de euro returnati inapoi bancii, dupa 30 de ani. Si toate astea intr-un context instabil: inflatie, crize energetice, recesiuni globale, incertitudini politice. Pentru generatia noastra, nu mai e vorba doar despre "platesti mai mult, dar e al tau". Ci despre: merita sa renunt la libertatea mea financiara pentru un apartament de 55 mp intr-un cartier fara metrou, fara parc si fara nicio garantie a valorii peste ani?

Parintii nostri aveau o sansa pe care noi nu o mai avem . Cei care au cumparat locuinte in anii 2000-2010, chiar si cu rate, au beneficiat de preturi mult mai accesibile, cresteri rapide ale valorii imobiliare, un ritm de viata in care planurile pe 20-30 de ani pareau rezonabile. Noi, in schimb, am crescut cu instabilitate economica, crize succesive si ideea ca orice plan poate fi dat peste cap de o pandemie, un razboi sau o alta criza.