Opinii

Ca jurnalist ai privilegiul de a fi martor la contorsiunile lumii si probabil ca rare sunt momentele in care, in mai putin de 20 de ani, situatia internationala sa se schimbe atat de mult incat doua momente sa para imposibile in timp.

Observand desfasurarea Summitului B9 de la Bucuresti din aceste zile, marcat de o infrigurare a cresterii cheltuielilor pentru aparare, de o perspectiva sumbra si aparent ireparabila a relatiilor dintre Vest si Est, nu se poate imagina cum de a fost posibil Summitul NATO de la Bucuresti din 2008, unde in pofida declaratiilor de o parte si de alta, a avut loc o cina la Athenee Palace la care au luat parte liderii SUA, ai Rusiei, ai Germaniei, ai Frantei, ai Angliei, seful NATO si, normal, presedintele de atunci al Romaniei, Traian Basescu.

Daca privesti astazi spre trecut, spre acel summit, nu ti-l poti imagina ca fiind posibil. Iar daca priveai atunci spre viitor, nu ti l-ai fi putut imagina pe cel de astazi.

Astazi este de neimaginat ca intr-un viitor prea apropiat, mai devreme de 20 de ani cel putin, presedintele Americii, al Rusiei, liderii Frantei, Germaniei si ai Marii Britanii sa ia cina impreuna asa incat atunci cand te gandesti ca a existat un asemenea moment la Bucuresti in 2008 sa para de neconceput.

Si la Summitul NATO de atunci de la Bucuresti nu ti-ai fi putut imagina un viitor al razboiului si al inarmarii, ca peste 18 ani tot la Bucuresti, de data aceasta la Palatul Cotroceni si nu la Palatul Parlamentului, se va discuta despre NATO 3.0, cum sa ducem cheltuielile de aparare la 5% din PIB si de ce nu s-au facut la timp fabricile de drone promise.

"Nu ati mai fost la summit-uri, nu stiti cum este?", intreaba cu aplomb una din responsabilele cu comunicarea ale Presedintiei, "lucrarile se urmaresc la televizor in sala jurnalistilor", ti se spune cand incerci sa intri in sala de reuniune sub acoperirea de fotograf la primele minute deschise presei.

Ii sta bine Romaniei orgoliul de organiza un eveniment international de anvergura, chiar daca dedicat doar estului Europei.

Acum stim. Noile generatii au lumea la picioare, au umblat. Nu mai bajbaim ca in anii 90 si anii 2000. Credem - si poate si asa este - ca suntem de partea binelui. Uitati sunt anii cand ne incadram la rand sa fim luati in considerare de catre cei puternici din Vest, sa fim ai lor.

Anii in care tanjeam dupa o picatura de Occident. E frumos orgoliul de astazi ca suntem de-ai lor si "raii", de oriunde ar veni ei, de la vest de peste ocean, de la est sau si de mai la est nu inteleg ce e bine si ce e rau. Nu inteleg sensul lumii. Noi abia ne-am urcat in caruta si-l intelegem.

Uitam ca am fost in aceeasi goana dupa echilibru si securitate ca orice tara de pe acest glob si ca poate a fost o sansa uriasa, una care apare poate o data la un secol, sa beneficiem de un context international al pacii si prosperitatii planetare cand puterile lumii vedeau o convergenta spre democratie si libertate, un viitor comun in care barierele erau doar nivelul de productivitate in business.

Uitam ca a fost o vreme a deschiderii, a dialogului, a Campionatelor Mondiale si a Olimpiadelor intregi, cand frica aproape ca a fost uitata. Si totusi, ce a fost in lume, ce s-a schimbat asa de mult incat acei ani sa para cu desavarsire dusi?

Ce forte au fragmentat lumea? Ce curenti subterani atunci invizbili au alimentat dezlantuirea cainilor razboiului? Cat de mult trebuie dezechilibrata lumea ca sa obtii un nou echilibru? Sau acel echilibru a fost aparent si a fost chiar sursa a ceea ce traim astazi?

Oare oamenii nu-si dau seama ca adevarul fiecaruia nu poate sa prevaleze asupra adevarului celorlalti si la sfarsitul zilei fara o masa mare la care sa participe toata lumea de fapt sensul lumii poate ca nu este cel corect, cel necesar?

Daca cele doua summit-uri sunt inimaginabile astazi privite unul din perspectiva altuia pe axa timpului, la fel sunt si pozitiile protagonistilor acelor evenimente. Complet inversate. Americanii au impins atunci pentru invitarea Ucrainei si Georgiei in NATO iar Germania si Franta s-au opus din rasputeri. Astazi, este invers.

"Familiile fericite nu au istorie", spune Tolstoi in deschiderea romanului Razboi si pace. S-a sadit atunci samanta razboiului si timpul n-a mai avut rabdare? De ce atunci America a actionat asa si de ce astazi si-a schimbat pozitia?

Ce a fost dupa acel an, 2008, in lume? A venit marea criza financiara, in care aproape ca era sa se prabuseasca sistemul financiar-bancar occidental daca nu era salvat de state. A fost acesta elementul care poate a destructurat planurile pentru hegemonie mondiala ale SUA? A crescut prea repede China si a dat peste cap echilibrul global?

In ce cheie poti intelege transformarea lumii din acest rastimp, de la o lume a pacii la o lume a razboiului? Nimeni nu pleaca de bine de acasa la razboi, asta e clar. Cum de am ratat acea lumea a pacii, ce am putea face sa o readucem? Astazi daca esti (aparent) castigator, te-ai urcat in tren, stai si reflecteaza totusi cati ani ai stat pe peron si trenul nu oprea. Si ca sunt si altii care se uita la acest tren in care esti, cu vagoane luminate si cafea gratis.

In gradina Cotroceniului s-a vorbit miercuri in primul rand poloneza si apoi ceva limbi nordice. Un loc frumos, istoric. Mark Rutte, secretarul general al NATO, admira tavanele comandate acum 100 de ani de regii Romaniei. Dar un sentiment de ingradire si de lipsa de spatiu plutea in aer.

Sigur, si dimensiunea a fost alta in 2008. Una este un summit NATO si una unul B9, cu doar 20% din membrii aliantei. Dar zecile de steaguri, miile de jurnalisti din toate tarile lumii de la Palatul Parlamentului in 2008 iti dadeau o incredere ca lumea toata poate sa coopereze, ca globalizarea aduce pacea si ca prosperitatea impartasita mondial va forta toate tarile la cooperare, la comert, la intelegere.

O lume fragmentata, o lume aproape in flacari fata de o lume in care pacea parea posibila. O lume mai mica astazi. Nu cred ca voiam asta. Noi suntem aici sa spunem ca a fost posibil. Si ca oamenii sa creada ca aceasta lume va fi posibila. Nu se poate sa nu fie posibila, pentru ca s-a demonstrat ca a fost.

Pentru generatiile care urmeaza, pentru cei care stiu astazi ca "la summit-uri jurnalistii urmaresc din sala presei lucrarile": sa nu se simta bine intr-o lume fragmentata. Sa se gandeasca si la cei de pe peron. Pentru ca nici noi nu am fost mereu in tren. Ne-am urcat tocmai pentru ca a fost un gand al pacii globale, care s-a si obtinut un timp. Sa nu-l uitam.