Opinii

Dincolo de ironia aparenta a vechii expresii "fie sa traim vremuri interesante", realitatea ultimelor decenii arata ca directia in care au evoluat economia mondiala si societatea in ansamblu ar fi fost greu, daca nu chiar imposibil, de anticipat. Si traim vremuri interesante, intr-adevar. Globalizarea a modificat decisiv, timp indelungat, comertul international. Gradul de interdependenta creat prin liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport si comunicatii, extinderea lanturilor globale de valoare si integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost unul fara precedent. Productia a fost fragmentata intre tari si continente, iar firmele au utilizat capital, forta de munca, materii prime, tehnologie si competente provenite din aproape orice regiune a lumii.

Fenomenul la care asistam astazi nu indica in mod necesar abandonarea globalizarii, ci mai degraba un demers de modificare a modelului de dezvoltare pe care aceasta l-a sustinut. Globalizarea nu dispare; mai bine spus, regulile, stimulentele si raporturile de putere care au facut-o posibila sunt renegociate.

In logica dominanta a ultimelor decenii, eficienta economica s-a impus ca si criteriu principal al localizarii productiei. Raspunzand la intrebarea "unde poate fi realizata o anumita etapa a productiei mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?", fara sa dispara complet, distantele geografice si granitele nationale si-au diminuat importanta economica.

Globalizarea intre castiguri incontestabile si limite disputate

Bilantul globalizarii este imposibil de rezumat intr-o singura concluzie. Cunoasterea a devenit accesibila, tehnologiile si bunele practici s-au raspandit accelerat intre economii. Privita la nivel agregat, globalizarea a adus castiguri considerabile privind intensificarea schimburilor comerciale si extinderea pietelor, dar si privind accelerarea circulatiei tehnologiilor si capitalului.

De cealalta parte a argumentatiei se situeaza distributia inegala a acestor castiguri. Nu toate tarile, regiunile, sectoarele si categoriile sociale au beneficiat in aceeasi masura. In unele economii avansate, relocarea unor activitati industriale pe principiul eficientei a generat pierderi concentrate de locuri de munca si nemultumiri sociale alimentate de perceptia distributiei asimetrice a avantajelor economice. Dezbaterile publice au plasat in centrul preocuparilor disparitati interne, accentuarea vulnerabilitatii unor comunitati si sentimentul nelinistitor al diminuarii sau chiar al pierderii controlului asupra unor capacitati strategice.

Asadar, reala problema nu este ca globalizarea nu a generat bunastare, ci ca distributia beneficiilor a fost inegala, iar costurile au fost resimtite disproportionat. Distinctia devine deci esentiala - o crestere a bunastarii globale poate coexista cu pierderi semnificative pentru anumite grupuri, sectoare sau regiuni. Si tocmai aceste pierderi concentrate au dobandit, in timp, o forta politica mult mai mare decat castigurile difuze ale consumatorilor si ale economiei in ansamblu.

Fragmentarea: esec al globalizarii sau consecinta a succesului ei?

Asadar, o dilema actuala poate fi rezumata astfel - fragmentarea economica este opusul globalizarii sau, paradoxal, unul dintre efectele evolutiei sale? Integrarea economica, prin accelerarea dezvoltarii economiilor emergente, a reconfigurat raporturile de putere economica. Economii cu pozitii periferice in lanturile globale de valoare au devenit actori industriali, tehnologici si geopolitici de prim rang.

Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate si ca o reactie la schimbarea distributiei puterii economice produse chiar de globalizare. Interdependenta economiilor a fost perceputa multa vreme ca un castig real al globalizarii, dar iata ca astazi, este perceputa deopotriva ca vulnerabilitate. Schimbarea de perceptie devine catalizatorul unei reasezari a valorilor economice asociate securitatii, rezilientei si autonomiei strategice. Eficacitatea economica prin prisma costului minim nu mai este singurul reper al deciziilor economice, ci este completata acum de criterii privind siguranta aprovizionarii, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetica sau apropierea geopolitica a partenerilor. In acest context, regionalizarea, friend-shoring-ul, near-shoring-ul si politicile industriale nu reprezinta neaparat o intoarcere la autarhie, ci pot indica o repozitionare de la o globalizare bazata primordial pe premisa eficientei la o globalizare in care preocuparea pentru rezilienta economica dobandeste o importanta comparabila.

De la economia globala la economia blocurilor

Noua paradigma a economiei mondiale pare sa se bazeze pe o structura mai fragmentata, organizata in jurul unor blocuri economice si geopolitice. Obiective explicit geopolitice par sa domine politica economica externa daca analizam aspecte evidente privind competitia dintre marile puteri, politicile de subventionare a industriilor strategice, restrictiile la exportul anumitor tehnologii si revenirea tarifelor comerciale.

Schimbarea vine insa cu un cost, asociat tocmai criteriului esential al eficientei. Lanturile de aprovizionare construite exclusiv in interiorul unor blocuri politice se pot dovedi mai sigure in anumite circumstante, dar sunt rareori cele mai eficiente din perspectiva costurilor. Duplicarea capacitatilor de productie, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii pietelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, rezilienta poate presupune o prima de asigurare economica.

De aceea, sunt rezervat in a descrie perioada actuala drept "sfarsitul globalizarii"; ar fi mai potrivit sa vorbim despre sfarsitul unei forme de globalizare.

In acest nou context, razboaiele comerciale joaca un rol important. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot modifica stimulentele pentru investitii si pot deveni instrument de negociere; pot crea presiune asupra partenerilor comerciali pentru renegocierea unor acorduri sau pentru corectarea unor dezechilibre considerate excesive. Dar si tarifele implica un cost - pot majora preturile si pot afecta industriile care utilizeaza bunuri importate. Nu in ultimul rand, pot genera represalii, conducand si la diminuarea schimburilor comerciale si a investitiilor.

Intr-o economie profund interconectata, este dificil de delimitat castigatorii si perdantii intr-un conflict comercial. Un produs importat poate reprezenta simultan un concurent pentru o industrie locala si un input indispensabil pentru o alta industrie locala. Protejarea celei dintai poate diminua competitivitatea celei de-a doua. Din acest motiv, efectele tarifelor trebuie analizate pe intregul lant de valoare, nu doar la nivelul sectorului direct protejat.

Mai mult, razboiul comercial poate produce efecte dincolo de sfera comerciala, iar escaladarea persistenta risca sa transforme o disputa comerciala intr-un proces mai amplu de fragmentare economica.

Spre exemplu, initiativa administratiei SUA de a creste semnificativ taxele asupra importurilor a produs evolutii contradictorii in fluxurile comerciale si a influentat in mod direct perceptia investitorilor fata de activele financiare din SUA. Razboiul comercial survenit in urma deciziei de a introduce tarife comerciale poate fi privit si din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifara.

Razboiul comercial poate fi analizat ca un joc non-cooperativ care conduce la echilibre suboptimale si genereaza pierderi pentru toate partile. Inclusiv SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependentei economice globale.

Economistii privesc predominant la un astfel de scenariu din perspectiva deviatiei PIB real de la scenariul de baza. Aceasta variaza semnificativ in functie de raspunsul economiilor afectate de tarife (adopta sau nu masuri de retorsiune). Totusi: impactul social, pe toate orizonturile de timp, nu poate fi neglijat sau eclipsat de calculele economice. Natiunile si statele nu au aparut si nu functioneaza pornind doar de la principiile dupa care se ghideaza corporatiile eficiente.

McKibbin, Noland si Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimari cu privire la efectele tarifelor introduse de administratia SUA, fiind investigate proiectii contrafactuale pentru China, SUA si state europene membre G20, asupra carora impactul direct este semnificativ, precum si grupat pentru celelalte tari europene. Acestea arata ca SUA ar fi in cele din urma mai putin afectata decat statele europene, dar totusi semnificativ mai mult decat China.

Proiectiile realizate mai sus corespund scenariului in care nu exista efecte de retorsiune. In scenariul II, vor fi luate in considerare si efectele de retorsiune.

Pentru tarile incluse in esantionul restul UE, efectele manifestate sunt atat de runda I, cat si (mai ales) de runda II. In scenariul in care toate statele adopta masuri de retorsiune, dupa cum se poate observa din graficul de mai sus, tot China, principalul competitor al SUA, este cel mai putin afectata.

Pornind de la simularile prezentate mai sus, am considerat interactiunea strategica la nivel comercial dintre SUA si restul UE (restul statelor UE in afara celor mentionate explicit) pe baza unui joc non-cooperativ. Astfel, vom avea doi jucatori: SUA si Restul UE, si doua situatii posibile Liberalizare (L) si Protectionism (P).

Pornind de la simularile anterioare, am determinat matricea rezultatelor posibile in scenariile ipotetice prezentate (Liberalizare sau Protectionism). Mai jos se regaseste asa-zisa matrice de payoff pentru jocul non-cooperativ considerat, cu mentiunea ca pierderile considerate sunt permanente:

Cifrele din matrice arata ajustarile PIB real in raportul cu nivelul pe care le-ar fi avut la finalul orizontului de estimare (2030) in absenta masurilor tarifare. Conform cifrelor din matrice, in conditiile care va continua regimul de liber schimb ca si pana in prezent, nici unul dintre jucatori nu va inregistra o pierdere. In conditiile, in care unul dintre jucatori va alege sa impuna tarife comerciale, iar celalalt nu va agrea masuri similare (va continua regimul de schimburi comerciale caracterizat de liberalizare), atunci pierderile in termeni de PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA, respectiv de 0.28 % pentru restul UE. In schimb, in scenariul in care ambii jucatori vor recurge la tarife comerciale (regim protectionist), pierderile aproape ca se vor dubla. Din matricea de payoff a acestui joc non-cooperativ rezulta bineinteles ca cel mai bine ar fi ca ambii jucatori sa mentina un regim de liber schimb.

Din perspectiva stricta a efectelor asupra PIB real, nici SUA, nici restul UE nu au stimulent economic sa abandoneze liberalizarea. Matricea de mai sus spune ca o abatere unilaterala de la liberalizare produce acelasi vector de pierderi macroeconomice, indiferent cine initiaza abaterea de la liberalizare, insa SUA rezista mai bine indiferent ce s-ar impune. Aceasta proprietate a jocului prezentat exprima hegemonia/rezilienta SUA in matrice. Deci indiferent de regimul protectionist considerat, costul relativ suportat de hegemon este mult mai mic decat costul suportat de partener. In contextual jocului propus, SUA nu este imuna la protectionism, dar asimetria pierderilor ii ofera o capacitate mai mare de a suporta escaladarea. Intr-un joc in care payoff -urile sunt definite exclusiv prin PIB real, liberul schimb constituie echilibrul Nash. Totusi, odata ce hegemonul abandoneaza unilateral acest echilibru, costurile tranzitiei catre protectionism sunt puternic asimetrice.

Dat fiind regimul democratic si politica economica asumata de administratia sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinitati :

Prin abordarea unei politicii protectioniste SUA poate realiza maxim doua din cele trei obiective mentionate. Totusi, o abordare bazata pe cooperare cu Europa, chiar daca renegociata si pe baze diferite de cele din trecut (incluzand un acord bilateral de eliminare reciproca a taxelor), ar putea conduce la atingerea de catre SUA a tuturor celor trei obiective.

In noua realitate insa, informatia circula cu o viteza ametitoare

Exista o diferenta fundamentala intre actuala etapa si epocile istorice de protectionism. Tehnologia a modificat radical viteza de circulatie a informatiei si a cunoasterii. Inteligenta artificiala, digitalizarea, comunicatiile globale si mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificila izolarea completa a economiilor.

Pot fi ridicate bariere vamale pentru bunuri si pot fi impuse restrictii asupra unor investitii sau tehnologii sensibile. Este insa mult mai dificil sa fie oprita circulatia ideilor, a informatiei si a cunoasterii. Tocmai de aceea, fragmentarea comerciala nu va produce neaparat o fragmentare echivalenta a cunoasterii. Lumea poate deveni simultan mai fragmentata in plan geopolitic si mai conectata in plan informational.

Aceasta este una dintre contradictiile definitorii ale epocii actuale: statele incearca sa recastige controlul asupra unor fluxuri economice intr-un moment in care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informatie.

Din aceasta perspectiva, tarifele comerciale pot fi privite si ca instrumente de negociere, nu doar ca expresii ale protectionismului. Un stat poate utiliza amenintarea cu tarife sau introducerea lor pentru a obtine acces mai bun pe alte piete, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distributia beneficiilor in cadrul relatiilor economice existente.

Daca aceasta interpretare este corecta, actualele tensiuni comerciale nu ar marca neaparat confruntarea dintre un "vechi model al globalizarii" si un "nou model al fragmentarii", ci ar putea reprezenta o etapa de renegociere a globalizarii prin redefinirea regulilor comertului si prin introducerea in ecuatie a unor criterii subevaluate in perioada de maxima expansiune a globalizarii. Riscul este insa ca instrumentul de negociere sa devina o stare permanenta. Daca tarifele genereaza represalii succesive, iar criteriul geopolitic ajunge sa domine criteriul economic, procesul de reconfigurare se poate transforma intr-o fragmentare autentica, cu pierderi de eficienta si bunastare pentru toate blocurile implicate.

Drumul catre o globalizare renegociata

Marea intrebare a prezentului nu este daca globalizarea va continua in forma pe care am cunoscut-o, ci in fapt ce o va inlocui; va fi o economie mondiala fragmentata in blocuri relativ inchise sau o noua arhitectura a globalizarii, in care deschiderea comerciala coexista cu preocuparile pentru securitate si rezilienta?

Tocmai succesul globalizarii a modificat insa distributia puterii economice si a creat noi vulnerabilitati, intr-o reconfigurare declansata de incercarea de adaptare la o lume in schimbare.

Iar provocarea este de fapt evitarea transformarii acestei renegocieri intr-un joc cu suma negativa. O lume mai rezilienta nu trebuie sa devina o lume mai saraca, iar securitatea economica nu trebuie confundata cu izolarea. Obiectivul rezonabil nu este intoarcerea la o economie fara interdependente, lucru de altfel aproape imposibil in era digitala, ci dezvoltarea unui nou model echilibrat si mai sustenabil.

In fond, disputa actuala nu vizeaza atat inlocuirea modelului globalizarii cu unul al deglobalizarii, cat transformarea principiilor care ii structureaza functionarea - de la abordarea construita aproape exclusiv pe eficienta la abordarea care integreaza, alaturi de eficienta, rezilienta, securitatea si diminuarea disparitatilor. O gestionare prin cooperare si renegociere va conduce la transformarea globalizarii. O gestionare predominant bazata pe conflicte economice si comerciale poate converti transformarea ei intr-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, ale carei efecte nimeni nu si le doreste.