Diplomația română și Marea Unire

Obținerea independenței de stat a României

1877 Convențiile româno-ruse care reglementau trecerea trupelor ruse prin România (III)

1877 Mihail Kogălniceanu ministru de externe

1877 Convențiile româno-ruse care reglementau trecerea trupelor ruse prin România (II)

1877 Telegrama Marelui Duce Nicolae al Rusiei, prin care solicită ajutorul armatei române și participarea la războiul ruso-turc

1878 Cuvântarea premierului Ion C. Brătianu la şedinţa plenară a Congresului de Pace de la Berlin

1866 Regele Carol I al României

1879 Lege privind instituirea de Legaţii ale României în cele mai importante capitale ale lumii (II)

1877 Convențiile româno-ruse care reglementau trecerea trupelor ruse prin România (I)

1879 Lege privind instituirea de Legaţii ale României în cele mai importante capitale ale lumii (I)

La 11 februarie 1866, din cauza unor tensiuni interne prelungite, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice. În locul lui este adus Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu familia regală a Prusiei și cu Napoleon al III-lea. Aducerea în fruntea statului român a unui principe străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei a contribuit la stabilizarea climatului politic intern, dar și la consolidarea poziției României în plan european.

Tratatul de pace de la Paris din 1856 stipula că Principatele Unite sunt sub suzeranitatea Porţii şi garanția colectivă a puterilor semnatare, deşi realitatea era alta. Pentru oamenii politici şi opinia publică din România, restaurarea independenţei şi recunoaşterea ei internaţională treceau pe prim plan.

Guvernul de la București a continuat pe calea negocierilor şi a cerut, prin memorii, note diplomatice, trimiși speciali la Londra şi Paris, precum şi la Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, să se recunoască integritatea, drepturile și neutralitatea României. Aceste încercări au rămas fără rezultat, situația agravându-se odată cu promulgarea noii Constituţii otomane (decembrie 1876), care considera România printre „provinciile privilegiate” ale Imperiului, ceea ce a determinat protestele imediate ale Camerei Deputaţilor, Ministerului de Externe, precum şi ale opiniei publice româneşti.

În primăvara anului 1877 a devenit clar că o confruntare militară ruso-turcă este inevitabilă, principele Carol și prim ministrul Ion C. Brătianu pronunţându-se pentru cooperarea cu Rusia. După o înţelegere de principiu la Livadia (Crimeea, octombrie 1876), a urmat convenţia semnată la 4/16 aprilie 1877 la Bucureşti. Guvernul României asigura armatei ruse libera trecere şi tratamentul rezervat armatelor amice. La rândul său, guvernul imperial rus „se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României” (Art. II).

Operațiunile militare au început, iar, la 10 mai 1877, România și-a proclamat independenţa. Demersurile oficiale întreprinse la Londra, Paris, Viena, Berlin şi St. Petersburg, pentru recunoaşterea hotărârii de la Bucureşti, nu au dat însă rezultate imediate.

La solicitarea expresă a Marelui Duce Nicolae, armata română a intrat în acțiune la sud de Dunăre alături de aceea rusă, la Plevna (Bulgaria), unde comanda trupelor a fost încredinţată domnitorului Carol al României. Cu ajutorul românesc, Plevna a fost ocupată, calea spre Istanbul era deschisă, ceea ce a determinat semnarea unui armistiţiu şi începerea negocierilor de pace. Congresele de la San Stefano și Berlin din 1878 au consacrat obținerea independenței de stat, însă Rusia a obținut retrocedarea sudului Basarabiei, condiționând-o de recunoașterea revenirii Dobrogei la România.

La începutul anului 1879, vechile agenții diplomatice ale României din principalele capitale europene, Rusia și Turcia, erau ridicate la rang de Legații, diplomației românești revenindu-i o nouă misiune: consolidarea independenței recent câștigate și proclamarea Regatului.

Legal disclaimer:

Diplomația română și Marea Unire – secțiune realizată de Ministerul Afacerilor Externe – Arhivele Diplomatice, pe baza unor materiale selectate din volumul O istorie ilustrată a diplomației românești (1862-1947), de Dinu Giurescu, Rudolf Dinu, Laurențiu Constantiniu, Monitorul Oficial, București, 2011.

Documentele de arhivă și fotografiile provin în principal din fondurile Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), precum și ale altor instituții partenere: Arhivele Naționale ale României (SANIC), Biblioteca Academiei Române (BAR), Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Muzeul Național de Istorie a României (MNIR) și Muzeul Național Cotroceni (MNC).